Perioada pe care o trăim este una deosebit de interesantă dar şi confuză pentru economişti şi utilizatorii informaţiilor economice. Investitorii, publicul larg şi analiştii nu mai ştiu ce să creadă despre ceea ce se întâmplă în lume, pentru că evenimentele se succed cu repeziciune în diverse părţi ale globului şi nu corespund paradigmelor economice clasice.
Cu toţii am fost obişnuiţi - în mod greşit, este evident acum - cu ideea că există nişte persoane bine informate şi cu suficientă putere şi dorinţă de a face bine la nivel global, care au grijă de politicile monetare şi fiscale în lume. Desigur, acceptăm cu toţii că modelul prezintă şi lacune: mulţi dintre politicienii care stabilesc politicile fiscale urmăresc alte interese decât binele general şi de multe ori nu au competenţa şi influenţa necesară pentru a lua măsuri curajoase care să fie acceptate de masele largi.
Totuşi, mecanismul guvernării era asumat că ţine sub control frâiele bugetare, în timp ce specialiştii de la băncile centrale împreună cu managerii sistemului financiar privat stabilesc şi pun în practică politicile monetare necesare funcţionării optime a societăţii. Figuri ilustre - sau cel puţin aşa păreau la momentul res-pectiv - ale şefilor statelor importante şi guvernatorii băncilor centrale "mişcau" pieţele prin câteva cuvinte rostite public şi induceau încredere investitorilor prin simpla lor prezenţă.
Aceste vremuri s-au dus, odată cu teoria economică - deopotrivă cea clasică şi cea modernă, bazată pe modele din matematică, fizică, psihologie şi informatică - ce susţinea întregul esafodaj.
Astăzi, diverse persoane cu afinităţi mai mult sau mai puţin justificate către economie, lansează teorii care să fie puse în locul celor vechi şi să explice cumva ce se întâmplă pe pieţe. Prin chiar acest mecanism se acceptă un mare neadevăr: ideea că pieţele "au dreptate", deşi Keynes a spus acum aproape un secol că "pieţele pot rămâne iraţionale mai mult decât poţi tu rămâne solvabil" iar mai recent teoria iraţionalităţii exuberante a motivat bulele diverselor pieţe şi dezumflarea acestora prin lipsa de fundamentare economică a deciziei investitorilor.
Aşadar, în realitate, probabil că este mai corect să imaginăm o (nouă) teorie economică adaptată lumii în care trăim - globalizată, cu mişcarea liberă a materiilor prime, bunurilor, capitalurilor şi forţei de muncă, fără principii morale deosebite şi cu privire ţintită către consum şi obiective pe termen foarte scurt - şi să spunem de la început că ea poate fi invalidată de practică prin iraţionalitatea participanţilor la piaţă.
Această nouă lume se confruntă potenţial cu o problemă veche şi care i-a speriat pe economişti de câteva ori în ultimul secol: stagflaţia, adică o combinaţie toxică între inflaţie ridicată, care nu scade indiferent de nivelul creşterii economice şi stag-narea, adică avansul anemic (sau chiar uşoară recesiune) cronic.
Stagflaţia este un eveniment suficient de rar, prin aceea că în condiţii normale, o scădere economică aduce cu ea şi reducerea cererii de consum, deci implicit plafonarea sau chiar micşorarea preţurilor şi a aşteptărilor inflaţioniste. Invers, presiuni inflaţioniste importante apar doar atunci când economiile "duduie". O asemenea combinaţie a fost combătută prin combinarea - la nevoie, deşi de obicei un singur instrument a fost de ajuns - relaxării sau întăririi politicii fiscale, cu politici monetare flexibile.
Aşa spunea teoria economică clasică, cel puţin. Cu toate acestea, începând cu anii "80, s-a intrat pe un model diferit: inflaţie redusă şi creştere economică accentuată. Explicaţia a fost avansul tehnologic, combinat în mod fericit (se spunea de către liderii lumii) cu politici monetare şi fiscale adecvate, care au accentuat creşterea economică şi au redus impactul recesiunii. În realitate, a fost indusă o stare de dezechilibru la nivel macroeconomic mondial, care "se răzbună" acum şi probabil în următoarele două decenii: stagflaţie.
Apar două elemente care complică ecuaţia simplă a creşterii economice şi inflaţiei în lumea de astăzi: presiunile inflaţioniste sunt în multe cazuri "exogene" adică nu depind de puterea de cumpărare şi cererea de consum de pe o singură piaţă, ci de condiţiile generale privind consumul mondial. Mai mult, slăbiciunile economice dintr-o ţară se transmit prin efect de contagiune, peste tot în lume.
De exemplu, ţările emergente "împing" creşteri de preţuri la materii prime şi bunuri de consum nu numai intern ci şi prin intermediul cos-turilor salariale mai ridicate, în ţările dezvoltate unde îşi exportă produsele. În acelaşi timp, consumatorii acestor ţări nu mai fac faţă cheltuielilor de zi cu zi şi cumpără tot mai puţine produse, ceea ce apasă în jos creşterea economică... Dacă mai punem la socoteală şi intervenţia guvernelor care au inundat pieţele cu monedă şi s-au îndatorat peste măsură, reintrăm în cercul vicios inflaţie ridicată, potenţial economic scăzut.
Probabil un scenariu din care ieşirea va fi grea şi oricum imposibil de obţinut izolat, într-o singură economie. Va fi nevoie de acceptarea noului model economic de toată lumea civilizată, iar aceasta va însemna scăderea nivelului de trai în ţările dezvoltate, diminuarea creşterii economice în ţările emergente, scăderea consumului la nivel global. Un tablou greu de digerat politic şi aproape imposibil de transmis către consumatori şi investitori.