Sub-europeni, europeni şi ultra-europeni

Etichetele, în politică, sunt mai eficiente decît pumnul, ghioaga, arcul cu săgeţi, pumnalul, pistolul, grenada sau bomba nucleară. Culcă la pămînt adversarul (ori chiar în pămînt!), fără prea mare efort, în afară de acela de a lipi pe fruntea împricinatului infamanta "calificare". Repetiţia obsesivă, pînă la saturaţie, este mama succesului! Lenin, Stalin şi Goebels au "canonizat", în politică, această metodă! Iar, de atunci, nimeni nu i-a combătut, dimpotrivă! Cam toată lumea i-a urmat, ba chiar şi puţina lume bună a politicii din democraţiile europene care au reuşit să se ferească de "experimentele" totalitare! Prea puţin contează dacă eticheta este nimerită sau nu, adevărată sau falsă. Important este să stea scai şi să fie foarte vizibilă! Politica românească este şi ea "ordonată" de etichete, relativ puţine şi foarte lipicioase: "comunist", cu varianta (neo) şi sinonimul "activist"; "baron", cu varianta "mogul". O vreme, s-a folosit, cu conotaţie ambiguă (pozitiv şi negativ), termenul "tehnocrat", dar între timp s-a dovedit monedă calpă şi a dispărut din circulaţie. O soartă asemănătoare a avut şi eticheta politică (supra-pozitivată iniţial) "revoluţionar". Desigur, sunt folosite curent tradiţionale "insigne" ale politicii moderne, pe care politicienii noştri ţin să şi le prindă singuri în piept, "de dreapta" (nuanţă pozitivată), sau pe care le poartă la rever, de voie-de nevoie, "de stînga" (tentă uşor negativizată). Cine şi-ar fi putut închipui, însă, că termenul "european" ar avea vocaţia de a genera o "etichetă"? Adică, un instrument contondent al luptei politice! Istoria acestui proces, cu adevărat specific scenei noastre, este pilduitoare în privinţa modului şi a direcţiei în care se mişcă ţărişoara noastră dragă.

Imediat după Decembrie 1989, "european" era o monedă foarte rară, aproape necunoscută, iar valoarea ei s-a făcut remarcată, mai ales, prin contrast; prin contrast cu "comunist-activist". Elita politică a UDMR-ului a fost cea care a pus-o în circulaţie şi care a exercitat, ani buni, monopolul asupra ei, sprijinită de un nucleu restrîns, dar influent de organizaţii civice, satelite. Pentru această formaţiune politică a fost nu doar un mijloc foarte eficient de legitimare politică, internă şi externă, ci şi un irezistibil instrument de presiune. Orice reacţie de opoziţie, cît de slabă, ori numai de punere în discuţie a poziţiilor şi a propoziţiilor politice emise de UDMR era catalogată (cum este şi astăzi!), fără drept de apel şi fără nici un fel de discuţie, ca "anti-europeană". Eficienţa cu care a operat acest mecanism poate fi uşor măsurată, prin chiar longevitatea UDMR-ului în formulele de guvernare, post decembriste, după modelul caragialesc: "cu toate partidele, în cameră, ca tot românul, imparţial!". Un succes datorat nu atît abilităţii deosebite a liderilor UDMR, nici doar procentului critic, de circa 7%, pe care l-au livrat oricui a fost în măsură să definească o majoritate parlamentară, cît, mai ales, temerilor, ba chiar spaimelor (nu chiar neîntemeiate!), ale "establishmentului" politic românesc, faţă de eticheta "anti-european"!

Lucrurile s-au complicat şi au luat o turnură mult mai grea de consecinţe, după ce România a încheiat procesul de aderare la principalele structuri instituţionale europene, Consiliul Europei, NATO şi Uniunea Europeană. Aici ar fi trebuit să se încheie istoria etichetei. Realitatea trebuia să distrugă puterea de seducţie a simbolului! A fost însă tocmai pe dos, adică "viceversa"! Iar la origine se află una dintre cele mai grave greşeli strategice, ale recentei "istorii europene" a României, hrănită de slăbiciunea şi superficialitatea decidenţilor noştri politici: acceptarea, încă înainte din start, a statutului de "membru cu steluţă" al Uniunii Europene, adică, sub-european! Ştiu foarte bine şi e uşor pentru oricine să-şi închipuie că s-au exercitat presiuni masive, din exterior, că politicieni de anvergură europeană şi "buni prieteni ai României" nu s-au sfiit să scoată la mezat voturile ţării lor, contra bunuri mobile şi imobile aflate în patrimoniul statului numit România! S-au dat, toate, dar vorba lui Tănase, dintr-un celebru cuplet interbelic "Şi cu asta ce-am făcut?". Patima arzătoare a decidenţilor noştri politici de a se vedea încununaţi cu "laurii aderării", de a se vedea validaţi ca "europeni", spaima morbidă ca nu cumva laurii cu pricina să fie aşezaţi pe fruntea adversarilor, dacă ei "ratează ocazia", i-a orbit într-atît, încît nu le-a mai păsat de nici un fel de consecinţe. Iar consecinţele, cu adevărat ruinătoare pentru România, au răsărit abia după acceptarea pentru români a poziţiei de sub-europeni! Ca şi cînd nu ar fi fost siguri de victorie, prietenii şi neprietenii europeni ai României au mai făcut un efort de negativizare, ca să fie siguri! Un efort care nu încetează nici astăzi! Iar întrebarea firească este: de ce? Răspunsul nu se află, aşa cum adesea este sugerat, ori proclamat, în performanţa slabă a României, în dificultăţile sale de utilizare şi manipulare a instrumentelor puse la dispoziţie de sistemul instituţional al Uniunii Europene, ci în avantajele uriaşe, politice şi economice, pe care alţii le trag de zor de pe urma oficializării şi "eternizării" statutului nostru de sub-europeni! Un statut pe care nu doar în Franţa, Marea Britanie, Olanda sau Italia se construiesc şi se susţin cariere politice, ci şi în România. Drept este că nici măcar confruntaţi cu catastrofa, oamenii noştri politici nu par interesanţi să întreprindă ceva serios, să găsească calea de a pune capăt acestei situaţii, care ne grăbeşte ruina. Parlamentul României poate fi cu uşurinţă capturat de discuţii şi dezbateri aprinse pe "legea maidanezilor", ori a noilor aberaţii ale "codului rutier", dar imposibil de mobilizat pentru o strategie politică capabilă să repună România în drepturi, în instituţiile europene. Un observator atent va spune, pe bună dreptate: "Lasă, că şi noi le dăm apă la moară!". Sunt de acord cu această observaţie, foarte punctual: contribuţia noastră la fenomenul infracţional trans-frontalier - cu deosebire traficul de persoane folosite în activităţi "parazitare", gen cerşit, furturi "minore", prostituţie, în care sunt implicaţi minori etc. Ceea ce nu spun, cu subiect şi predicat, nici F. Hollande, nici alţi "inamici" ai integrării noastre în sistemul Schengen, este că Franţa, Olanda, Marea Britanie, foarte probabil Germania şi alte state europene, care s-au confruntat cu valul de migraţie infracţională cu punctul de origine în România, deţin suficiente date care "sugerează" că fenomenul este controlat şi dirijat chiar de la sursă, adică din România! Chiar şi dacă ai fi cel mai "înrăit" îndrăgostit de România, dacă te plimbi pe străzile Parisului, Londrei sau Romei, este imposibil să nu te întrebi de ce autorităţile din ţara de origine se mulţumesc doar cu cîteva "campanii" de cooperare la nivelul instituţiilor poliţieneşti şi nu sunt deloc interesate să pună capăt fenomenului acolo unde el se naşte, adică în România. Apropos, justiţie! Despre cîte procese intentate sponsorilor, organizatorilor şi profitorilor de pe urma activităţii reţelelor locale şi internaţionale de cerşit aţi auzit în ultimii 20 de ani? De nici unul! Iar misterul este uşor de dezlegat, dacă faci o estimare, fie şi grosieră, a cash-flow-ului şi a profitului generat de asemenea activităţi, ori dacă te uiţi pe harta care reprezintă "centrele" între care se împarte acest munte de averi neimpozitabile, respectiv, cum şi cine îşi taie partea leului!

Cine mai este, atunci "european" în România? Aleşii sunt, aici, doar ei... aleşii! Singurii aspiranţi îndreptăţiţi la acest statut, ne spun politicienii noştri de frunte, sunt ei! Mă rog, aceea dintre ei care primesc firmanul de la "Înaltele Porţi"! Cît mai este haraciul şi cît durează mandatul de "european", asta-i altă gîscă-n altă traistă şi oricum nu ne priveşte pe noi, prostimea! Mă rog, ne priveşte, dar numai la impozite! Tot ca pe vremea Ducăi Vodă!

Supra-europeni, cum era de aşteptat, nu prea avem. Mă rog, poate unul, doi. Dacian Cioloş se califică, dar, cam atît! Iar cu o floare nu se face primăvară, mai ales acum, cînd se prăvăleşte peste noi, din nou, Iarna.

Iarna vrajbei noastre, vreau să spun, vorba lui Shakespeare, europeanul!