Sub tutelă

Haideţi să lăsăm ipocrizia la o parte. Ştim cu toţii de ce majoritatea a dorit ca România să adere la Uniunea Europeană. Pentru ca ei, "europenii", să nu lase această ţară la mâna actualei clase politice. Dincolo de discursul oficial, despre cât de europeni suntem etc., există unul neoficial. L-am auzit de la parlamentari, de la ziarişti importanţi, de la lideri de opinie, profesori sau simpli cetăţeni. Imediat ce avansam argumente euro-sceptice, cu o voce şoptită, mi se spunea: "Lasă, că dacă nu ne obligă ăştia de la Bruxelles, ai noştri nu fac nimic şi o să ajungem ca vai de noi!".

Numai că nu prea func­ţionea­ză, nu-i aşa? Sunt curios cât timp va dura călătoria în lumea diafană a iluziilor. Departe de a fi exercitat o tutelă eficientă şi benevolentă, UE nu a reuşit să pună stavilă pornirilor distructive ale politicienilor noştri. Asta când politicienii europeni nu le-au încurajat pe faţă, cum a fost cazul acum câteva luni, când socialiştii europeni îi mânau pe PSD-işti să ne îmbarce într-o misiune sinucigaşă din punct de vedere electoral, anume suspendarea lui Traian Băsescu. Se vede acum că UE nu are nici mijloacele şi nici voinţa să tuteleze nimic aici. Monica Macovei a fost exilată, reformele în Justiţie oprite. Marii mafioţi umblă liber, celebrele autostrăzi întârzie să apară (dar preţul lor creşte odată cu numărul de consilieri care le moşesc).

Adevărul e că UE a devenit, din soluţie, o parte a problemei. Avem un deficit bugetar care creşte vertiginos: oare miliardul de euro plătit până acum drept cotizaţii şi contribuţii la Uniune, fără să primim nimic în schimb, nu a avut niciun rol? Poate matematica are alte reguli atunci când eşti animat de zel european. Oare dublarea preţurilor caselor, în doi ani, nu are nici ea nimic de-a face cu aderarea? În ziarele de luni citesc că suprafaţa medie a unui apartament nou construit e, în 2007, cu 20% mai mică decât în 2006, pentru ca preţurile să nu se schimbe iarăşi. Adăugaţi deprecierea puternică a leului din ultimele luni şi veţi avea concluzia raţională: prezenţa UE pe aceste meleaguri ne-a cam adus vânt prin buzunare. Mă rog, nu tuturor. Consultanţii cu laptop şi patronii lor politici au prosperat.

Cu toate acestea, argumentul "tutelei" nu e lipsit de ceva merit. Au existat cazuri, în istoria contemporană, când o tutelă bine organizată a adus beneficii. Ocupaţia Germaniei de Vest, după război, sau guvernarea Japoniei sub generalul MacArthur sunt exemplele binecunoscute. Nu toate cazurile de tutelă au un final fericit, după cum se vede, chiar sub ochii noştri, în Irak. Dar contra-exemple de teritorii bogate şi democratice, aflate, într-un fel sau altul, sub tutelă, sunt destule: Gibraltar, Bermuda sau Puerto Rico sunt doar câteva. Mai aproape de noi, dar mai departe în istorie, cetatea Ragussei (actualul Dubrovnik) a prosperat în secolele XVII-XVIII cu doi "protectori" simultani: Înalta Poartă şi Imperiul habsburgic.

Chestiunea, aşadar, e mai degrabă a felului în care aceas­tă tutelă se exercită, decât simpla ei existenţă. Iar UE s-a dovedit în România, ca şi în Kosovo sau Bosnia, un "patron" destul de incompetent. E vremea să re-evaluăm opţiunile.

Ce e dincolo de orice dubiu e că avem un masiv deficit de competenţă în această ţară. Eu sper să găsim, în satele şi oraşele noastre, suficienţi specialişti sau reprezentanţi calificaţi şi responsabili, nu exemplare precum acel deputat din Parlamentul României care nu ştia nici măcar formula apei de robinet. Dar dacă nu îi găsim, e cazul să îi importăm. Nu ştiu despre dumneavoastră, dar eu m-aş simţi mai bine să ştiu că în locul d-lui Chiuariu vine un procuror elveţian, în locul domnului de la Agricultură vine un danez, iar la Consiliul Naţional al Audiovizualului face legea un american. Noi acceptăm antrenor italian la Stea­ua ori manager irlandez la firma de echipament electric. De ce nu am extinde acest principiu şi la funcţiile publice? Cel puţin în mediul universitar şi de cercetare, să vedeţi ce reformă ar ieşi, dacă şefii de catedră ar fi nemţi...

Nu e deloc ruşine să gândim aşa. România frumoasă, atâta câtă este, a fost făcută cu contribuţia decisivă a străinilor. Umblaţi prin Bucureşti, priviţi la locurile cu care ne mândrim. Ateneul şi Palatul Cotroceni sunt făcute de un francez, iar parcul Cişmigiu de un austriac. E bine să învăţăm de la cei care au o calificare, o tradiţie, şi nu provin dintr-un mediu atât de corupt cum este administraţia românească.

Tot aşa cum dorim ca ţările din Vest să ne primească bine compatrioţii, România trebuie să devină o ţară ospitalieră pentru străinii care au ceva de oferit. Şi chiar mai mult: trebuie să găsim mijloacele instituţionale pentru ca aceştia să ajungă, cel puţin temporar, chiar în poziţii de autoritate. Japonia, o ţară nu foarte renumită pentru deschiderea faţă de străini, are un deputat de origine finlandeză (Martti Turunen/Marutei Tsurunen). La noi pe când o competiţie pentru Primăria Capitalei între un olandez şi un suedez?