Ţării, cât mai multe tancuri!

La recenta şedinţă a CSAT, actualul Preşedinte a cerut creşterea alocaţiei bugetare pentru Apărare la 2,38% din PIB. De asemenea, s-a decis achiziţionarea a două aeronave executive care ar costa, împreună, aproape 300 de milioane de Euro. Imediat, s-au revărsat criticile politicienilor. Premiul I, cu coroniţă, îl primeşte dl. deputat Scutaru, de la PNL, care a calculat că, dacă banii pentru cele două avioane ar ajunge la Armată, din ei s-ar putea cumpăra 1441 de autoturisme de teren noi sau 68.870 de pistoale-mitralieră standard. Sau chiar 956.027 praştii de ultimul tip, compatibile cu standardele NATO, aş adăuga eu. Iar pentru că pensionarii nu pot lipsi din peisajul demagogiei din ultimele câteva luni, dl. Geoană de la PSD s-a arătat indignat că suma respectivă nu a mers la mărirea pensiilor.

Las la o parte faptul că prima aeronavă va intra în ţară abia în 2013, adică atunci când un eventual al doilea mandat al lui Traian Băsescu ar mai avea doar un an până la final. Las şi faptul că actuala aeronavă oficială, un Boeing 707 din 1974, e atât de depăşită încât are nevoie de autorizaţie specială pentru a ateriza pe aeroporturile europene. Am să trec şi peste faptul că avioanele nu sunt doar pentru Preşedinte, ci şi pentru Primul-ministru şi pentru Minis­trul de Externe. După cum am să ignor faptul că dotarea cu aceste posturi de comandă reprezintă o investiţie în capacitatea de luptă a aceleiaşi armate la care se referă domnul deputat PNL. Ceea ce doresc să discut acum e mai curând oportunitatea economică a investiţiilor în sectorul public al Apărării.

Există o idee comună la noi, ranforsată de decenii de propagandă comunistă, după care cheltuielile militare se fac direct pe socoteala unor inves­tiţii mai utile. Cei mai în vârstă ne amintim articolele din presa "vechiului regim", unde ni se demonstra câte grădiniţe sau spitale ar putea fi construite cu banii necesari achiziţionării unui bombardier Stealth.

Aşadar, sunt cheltuielile militare din punct de vedere strict economic, o risipă de fonduri publice? Dacă ar fi astfel, atunci ţările care reduc cheltuielile militare ar trebui să se găsească - restul condiţiilor rămânând similare - într-o poziţie mai bună. Din păcate, datele nu confirmă o asemenea tendinţă. În 1990, România cheltuia 4,6% din PIB pe apărare. Guvernele care s-au succedat la putere au băgat mâna adânc în buzunarul Armatei. A crescut economia? Dimpotrivă: anii "90 au fost aceia ai unei căderi continue. Azi, bugetul militar a ajuns la 1,78% din PIB, adică mai puţin decât cheltuiesc pe apărare Bulgaria (2,7%), Portugalia (2,3%) sau Grecia (4,2%).

Să privim acum datele dintr-un punct de vedere diferit. S-ar spune că genul acesta de cheltuieli publice ar trebui să diminueze competitivitatea unei economii. Numai că des­tule ţări foarte competitive au, în acelaşi timp, cheltuieli militare mari. Israelul cheltuieşte aproape 8% din PIB pe bugetul apărării şi are una din cele mai performante economii din lume. În Asia, o parte din "tigrii" economiilor de acolo acordă fonduri masive pentru apărare. China acordă peste 4% din buget apărării, în condiţiile în care rata de creştere economică este în jur de 10% anual. Taiwanul cheltuieşte 3,8%, Singapore 4,6%, iar Coreea de Sud 2,4%. Acelaşi tip de evidenţă şi în Europa (Marea Britanie - 2,8%), Orientul Apropiat (Turcia - 3,1%) sau America Latină (Chile - 3,9%). Asta ca să nu mai menţionez Statele Unite (4%).

Nu doresc să spun că performanţa economică e direct legată, în orice condiţii, de cheltuieli militare procentual mai mari. Coreea de Nord cheltuieşte o treime din PIB pentru armată şi a ajuns la fundul sacului. Şi invers: unele ţări care nu cheltuiesc aproape nimic au un nivel de trai foarte bun (Austria - 0,8% sau Irlanda - 0,7%). E limpede că ceea ce contează nu e atât cât anume se cheltuieşte, cât cum se cheltuieşte. Sumele investite în navete de şampanie sau în vile pentru generali sunt, cu certitudine, aruncate pe apa Sâmbetei. Dar sumele care ajung în înalta tehnologie sau în formarea de specialişti par mai degrabă bine direcţionate.

Un spirit liberal, ar obiecta unii, ar trebui să fie împotriva sporirii cheltuielilor publice. În general, aşa şi sunt. Dar cazul cheltuielilor militare e o excepţie. Bine investite, aceste sume produc efecte economice pozitive. Şi, mai ales, ele produc un bine public, care ne este necesar tuturor. Inclusiv pensionarilor după care plâng, cu lacrimi de crocodil, politicienii noştri. A trăi într-o ţară respectată şi care are mijloace să îşi apere interesele nu poate fi decât un lucru de dorit. Un sector militar puternic şi performant e genul de efort colectiv care produce o emulaţie reală, un spirit public pozitiv. Avem nevoie de oameni politici care să propună şi altceva decât o politică meschină, a capului plecat, pe care Româ­nia a aplicat-o atâţia ani. E nevoie de avioane, de tancuri, de elicoptere şi de cercetare militară avansată. Bugetul apărării trebuie să crească.