Tentaţia arhitecturii

În ţara Meşterului Manole, tentaţia arhitecturii este greu de combătut. Aşa că foarte mulţi şi-au descoperit vocaţia de constructori. Şi prinşi de febra construcţiei, au nesocotit orice regulă. Ca să nu mai vorbim de bun simţ. Aşa că au construit fără nicio noimă. Şi au devastat şi desfigurat oraşele şi comunele ţării, fără ca cineva să poată reacţiona. Iar răul, odată făcut, nu mai poate fi desfăcut.

Cam aşa stă situaţia şi în domeniile "construcţiilor" simbolice sau strategice. Şi aici iluzia pieţei atotputernice a creat senzaţia unei dezvoltări "de la natură". Tot astfel cum s-a construit fără logică şi viziune în oraşele reale, s-a clădit şi "polisul" ideal. Iar polisul de care vorbim, o ştim încă din Republica lui Platon, ar fi trebuit să fie modelul de referinţă în funcţie de care se construieşte "realitatea". Misiunea de a lămuri acest model revine în primul rând politicienilor. În fond, "construcţia" în raport cu "modelul" face parte din fişa postului lor. Dar nici politica, nici arhitectura nu se învaţă după ureche.

Un bun exemplu de denaturare politicianistă a "modelului" până într-acolo încât este pus în primejdie viitorul ţării, e atât de dezbătuta şi deformata reformă a educaţiei. Dacă educaţia ar trebui să fie axa de forţă a ridicării României viitoare, modul în care se va reforma aceasta nu este deloc neutru. Cum însă profesorii - alături de funcţionarii publici, de medici, de poliţişti, judecători, mai nou şi de pensionari - au fost deconspiraţi ca inamicii interiori ai dezvoltării şi cauze ale crizei economice, e greu de spus cu cine se va face această reformă. Poate cu politicienii?

Voluntarismul atât de drag unor politicieni a intervenit din nefericire şi în discursul privind reforma educaţiei. Iar unii "specialişti" au devenit nu doar politicieni, ci de-a dreptul politicianişti. Poate tocmai de aceea nu trebuie eludată substanţa ideologică a întregului demers al aşa-zisului "proiect" al comisiei Miclea. Că interesul preşedintelui Băsescu pentru subiect nu are legătură cu "arhitectura" României viitoare, ci mai degrabă cu priorităţile campaniei pentru alegerile prezidenţiale din toamnă, pare din ce în ce mai probabil. Nu este oare acelaşi preşedinte care la deschiderea anului şcolar în 2005 spunea elevilor de la Colegiul A.D. Xenopol din Bucureşti: "Aveţi un preşedinte care nu a fost premiat niciodată până în clasa a XII-a". Ce să se fi schimbat între timp încât Traian Băsescu să fi devenit un susţinător al educaţiei?

Dar, încercând să profite de interesul punctual al preşedintelui de a-şi vedea realizată măcar una din promisiunile electorale importante din 2004, unii urmăresc să transforme învăţământul românesc într-un periculos experiment neoliberal. Un exemplu între multe altele: stăruinţa comisiei Miclea în vederea impunerii modelului "universităţii manageriale". Numirea rectorilor de către minister - într-o Românie în care numirile pe criterii politice şi clienteliste au contribuit deja la deprofesionalizarea accentuată şi la criza de autoritate -, înlocuirea Senatului universitar ales de comunitatea academică cu un Consiliu de administraţie de asemenea numit, precum şi numirea conducerii facultăţilor nu doar că dau o lovitură mortală minimei democraţii universitare româ­neşti, dar riscă să distrugă însuşi rolul critic şi autonom pe care Universitatea şi l-a asumat de mai bine de o mie de ani în societatea occidentală.

Referinţa inexactă a preşedintelui Băsescu la cele doar 4 universităţi cu conducere colegială din primele 500 de universităţi ierarhizate după criteriile de la Shanghai, dar mai ales neglijarea tradiţiei europene a universităţii ne trimite, fie şi involuntar, la un set de principii neoliberale pe care unii membri ai comisei Miclea le privilegiază pentru a-şi realiza priorităţile din agenda lor ascunsă. Ori, deşi acest set de principii a fost elaborat înaintea crizei economice, iar desfăşurarea evenimentelor a invalidat sau a pus la îndoială o serie de politici educaţionale, nimic nu a fost schimbat sau adaptat la noul context din propunerile Comisiei de la Cotroceni. Cecitatea ideologică a unor membri ai Comisei ameninţă nu doar arhitectura educaţiei, ci şi construcţia viitoare a României.

Esenţa antidemocratică a întregului demers aşa-zis reformator a atins apogeul cu dezbaterile improvizate la Camera Deputaţilor din această săptămână. Simularea consultării nu poate fi însă confundată cu consultarea democratică la care să participe toţi cei vizaţi de reformă, nu doar prin reprezentanţi mai mult sau mai puţin legitimi, ci direct. De ce atâta grabă pentru o reformă care aşteaptă de câteva decenii? Doar pentru că unii vor să îşi experimenteze talentele de arhitecţi de ocazie pe seama poporului român?