Tragi-comedia din drama erorilor Brexit

Dacă nu ai altceva mai bun de făcut decît să priveşti realitatea în faţă, constaţi, vrei nu vrei, că nu trăim vremuri pentru comedie! Coloana vertebrală a teatrului de comedie, de la Plaut, la Shakespeare şi de la el pînă la teatrul absurdului, de secol XX, s-a frînt. De o parte erorile, de cealaltă rîsul care, în cele mai multe cazuri, stă să dea în plîns.

Cînd încă se mai putea, pentru varianta sa de cuplu eroare-comic, Shakespeare a ales un loc-timp fictiv, atemporalul Ephesus, unde perechile gemene Antipholus-Dromio îşi încrucişează gesturile şi întîmplările, neaşteptate, rezultate din confuzia de identitate care stă la baza comediei, spre hazul spectatorului. Unul mulţumit că reprezentaţia teatrală îi dă prilejul să se bucure de răul altuia, eliberat prin convenţia spectacolului de povara unei fapte care, altfel, ar fi trebuit mărturisită, la spovedania următoare.

Evenimentele care se derulează sub ochii noştri, în lipsa vreunui urmaş demn de moştenirea penei shakespeariene, au ca spaţiu-decor scena cea mare a teatrului lumii, nu se mai desfăşoară în Ephesus, ci pe tărîmul elisabethan, iar în locul mijloacele comediei del arte, actorii se folosesc de mijloacele uneia dintre cele mai performante democraţii moderne, întoarsă de politicieni împotriva interesului public. Se poate rîde, dar comicul nu mai pare capabil să răsară din ţesătura faptelor; cît despre tragedie ea a fost de mult abolită de modernitate, lăsînd loc doar surogatului numit dramă.

Cel mai recent episod al acestor întîmplări a fost declanşat de anunţul surpriză al Premierului britanic, Theresa May, privind convocarea alegerilor anticipate, la începutul lunii iunie, anul acesta. De unde provine şi în ce constă surpriza? Cele două perspective din care pot fi privite lucrurile ţin, pe de o parte, de logica acţiunilor guvernamentale, după votul brexit, iar pe de alta, de aşteptările publicului britanic, confruntat, încet-încet cu spectrul larg şi tot mai negru al consecinţelor părăsirii spaţiului comunitar european. Aşa cum arătau lucrurile şi aşa cum a dorit să le prezinte guvernul May, cît mai îngroşat, între votul referendumului şi ieşirea "eliberator-triumfală" a Marii Britanii din Uniunea Europeană nu ar fi trebuit să se poată aşeza nici măcar umbra vreunui obstacol. Calea era trasată clar, neted, şi tot ceea ce mai rămînea de făcut era să fie parcursă pînă la capăt. Doar că, de la primii paşi, s-au ivit şi "gropile". Prima, în care a călcat guvernul May a fost săpată chiar de locatara de la nr. 10, Downing Street. Dornică să încalece politic, cît mai zdravăn, bidiviul nărăvaş al unui succees electoral care arăta mai degrabă a eşec pentru politicienii insulari, domna May a decretat că nu are nevoie de nici o aprobare a Parlamentului pentru a declanşa procedurile legale de eliberare a Marii Britanii din corsetul tratatelor care o leagă de Uniunea Europeană. Eroare! I-a dovedit-o atît dezbaterea parlamentară care a urmat, cît şi decizia Înaltei curţi chemată să se pronunţe în problema constituţională a modului în care se corelează atributelor guvernamentale şi parlamentare în acest caz. După ce, în urma zdruncinăturii a înghiţit primul nod, doamna May a mai dat într-o neaşteptată groapă: opoziţia din Parlament faţă de soluţia unui, aşa zis, "brexit tare", venită nu doar de pe băncile opoziţiei ci, în primul rînd, de pe băncile guvernamentale. Guvernul a trecut în cele din urmă legea care i-a dat mandat să invoce la Bruxelles procedurile articolului 50 din Tratatul de la Lisabona, nu fără să facă importante concesii privind condiţiile de pricipiu ale operaţiunii brexit. Dar, de opoziţie, cîrcoteli şi reacţii tot mai clar îndreptate împotriva soluţiilor ei simpliste, privind brexitul, Doamna May nu a scăpat. Dimpotrivă! Din surpriză, în surpriză, a ajuns acolo unde acum nici două luni excludea categoric că va ajunge: la alegeri anticipate!

Din perspectiva cetăţeanului britanic erorile au devenit vizibile abia după votul care a dat cîştig de cauză brexitului. Şi nu erau erorile sale, ci tot ale politicienilor, ale celor care au împins lucrurile pe acest făgaş, iar pentru a-şi atinge scopul au minţit fără ruşine, au manipulat opinia publică, au exploatat recţiile iraţionale ale publicului, temerile, preconcepţiile, resentimentele sale. Şirul erorilor vizibile a devenit dintr-un firicel de munte, un fluviu în toată puterea: erori de evaluare cu privire la costurile imediate şi pe termen lung ale brexitului, erori de evaluare cu privire la dificultăţile politice ale ieşirii din sistemul UE, erori de evaluare cu privire la consecinţele interne ale opoziţiei radicale a Scoţiei faţă de brexit şi ale posibilei sale decuplări din sistemul britanic, erori de evaluare cu privire la reacţia Statelor Unite faţă de o Mare Britanie instabilă şi decuplată de Europa; erori de evaluare cu privire la mijloacele şi resursele necesare pentru a face faţă atît primei faze a şocului brexit, cît mai ales ieşirii din fundul depresiunii în care se va găsi societatea britanică, nu acum, nu peste un an sau doi, ci peste zece sau chiar două zeci de ani, după data memorabilă a istoriei, la care politicieii şi-au păcălit alegătorii pentru a cîştiga "libertatea" Marii Britanii.

In ce constă tragicul situaţiei? Am putea să reducem totul, simplu, la faptul că cei care greşesc sunt politicienii, iar cei care vor plăti sunt alegătorii. În cazul brexit, discrepanţa dintre iresponsabilitatea celor care au greşit şi sarcina uriaşă a costurilor aruncate în spinarea cetăţeanului, individual şi colectiv, nu are echivalent decît în situaţia care a aruncat Europa în braţele primului război mondial. Lucrurile nu se reduc însă doar la acest aspect. Politica şi politicianul britanic al zilelor noastre operează una dintre cele mai grave operaţiuni distructive pe care le-a suferit vreodată Democraţia, decuplînd fără ezitare mecanismele ei decizionale de interesul public, cu consecinţe care nu vor putea fi recuperate niciodată. Recent anunţatele alegeri anticipate nu sunt aşa cum ar fi logic, din punctul de vedere al democraţiei, o revenire la sursă a politicii, o recercetare a fundamentelor de reprezentativitate pentru deciziile purtătoare de consecinţe generaţionale, ci doar un simplu joc de putere al politicienilor, între ei şi în interesul lor exclusiv. Doamnei May i s-au arătat sondajele ultimelor luni! Pe fondul slăbiciunii radicale a Laburiştilor, ele arată că Partidul Conservator, dacă alegerile ar avea loc "mîine", ar putea să înlocuiască actuala majoritate slabă de la Westminster, cu una mult mai consistentă. Prilej numai bun pentru "Doamna de Tinichea" a Marii Britanii "să îşi arate muşchii" şi să scape de cîrcotaşii de pe băncile propriului partid. Manevra aceasta echivalează cu cea a unui pilot care zboară cu avionul răsturnat şi pierînd controlul asupra reperelor jos-sus, turează motoarele şi trage de manşă cu convingerea că avionul va lua înălţime, ducîndu-l însă cu toată viteza în pămînt. Categoria estetică a tragediei, a cărei naştere ne-a povestit-o atît de captivant Nietsche, trimite însă, dincolo de reprezentare, la structuri situaţionale ale realului. Aici, noţiunea de tragedie trimite la situaţia arhetipală în care deciziile umane, sub imperiul uneia sau mai multor erori încatenate, retează sistematic fiecare dintre şansele posibile ale unei ieşiri cu bine dintr-un complex de condiţii care îi ameninţă existenţa, pentru a rămîne şi a fi confruntat, în cele din urmă, cu o singură ieşire, de semn negativ absolut: distrugerea omului şi a lumii sale.

Pendularea grotească a politici britanice între comic şi tragic, iată scena pe care se joacă drama erorilor brexit.