Tristeţile emigrantului român şi eşecul unei reforme

Românii pripăşiţi în Italia au iarăşi probleme. Venirea lui Berlusconi la putere anunţă vremuri incerte, chiar grele, pentru o bună parte dintre ei. Noua guvernare şi-a anunţat intenţia de a pune capăt invaziei de străini fără niciun rost, între care românii sunt tot mai des arătaţi cu degetul. Această "maree" fără sfârşit de nefericiţi în căutarea norocului pe care n-au reuşit să-l găsească acasă se face vinovată, deseori, de infracţiuni şi chiar de crime, care au indus nesiguranţă şi stres în existenţa cotidiană a localnicilor.

Acasă, o parte din media s-a pus în mişcare pentru a le apăra cauza în faţa primejdiei tot mai iminente de a fi expulzaţi. Este încurajată tacit de putere, de întreaga clasa politică, cât se poate de interesate în perpetuarea emigrării legale sau ilegale, n-are importanţă cum, atâta vreme cât funcţionează ca o supapă, evitând-se nemulţumiri şi convulsii sociale.

Un atentat la libera circulaţie şi la drepturile omului - se lamentează pe toate tonurile o presă devenită peste noapte pavăza de nădejde a democraţiei europene aflate în primejdie. Nicio evidenţă nu o impresionează: nici crimele comise cu bestialitate, nici hoţiile care nu se mai termină, nici traiul pe muchie de cuţit dus de des­tui imigranţi, nici locuinţele de carton, focare de mizerie şi banditism, improvizate la marginea oraşelor, nici răbdarea ajunsă la disperare a italienilor. Prin tonul lor, unele publicaţii mai mult pun paie pe foc, căci după un asemenea război al vorbelor, chiar şi emigranţii care şi-au făcut o situaţie stabilă nu se mai simt în siguranţă.

Dacă există forme aberante de patriotism, atunci ele pot fi regăsite în lacrimile de crocodil vărsate de grija sărmanilor infractori ameninţaţi cu prigoana de autorităţile italiene. Pentru că ei sunt, de fapt, miza întregului tapaj. Să fim serioşi: nu e vorba de niciun pic de compasiune pentru cei plecaţi cu traista-n băţ să forţeze norocul pe meleaguri străine. Este, mai degrabă, vorba de groaza că s-ar putea reîntoarce, îngroşând rândurile nemulţumiţilor şi infractorilor, de care oricum nu ducem lipsă. S-a ajuns cu absurditatea până într-acolo, încât lucrurile să fie privite exact pe dos: victimele să fie culpabilizate de slăbiciune, de mafiotism şi lene, parţial compensată prin munca harnicilor români. În nu ştiu ce jurnal, autoarea unui articol din această categorie sfidează şi ultima rămăşiţă de bun simţ, afirmând pe şleau că Berlusconi şi-a croit victoria în alegeri, exploatând problema bieţilor imigranţi. Care, de altfel, ar fi o falsă problemă. Că acesta ar fi singurul program politic al noului premier.

În faţa unei asemenea explozii de rea-credinţă şi lipsă de măsură, argumentele raţionale devin superflue. Şi, totuşi, câteva întrebări nu pot fi ignorate. Cum a ajuns România să exporte atâta infracţionalitate şi mizerie? Până unde pot merge autorităţile cu indiferenţa, forţând răbdarea celorlaţi parteneri europeni şi care vor costurile pe termen lung ale unei asemenea abordări lamentabile a responsabilităţilor asumate de România? Există vreo ieşire din impasul în care am intrat singuri? Mai ales că, printre cei plecaţi şi stabiliţi în străinătate, sunt foarte numeroşi oamenii cinstiţi, care îşi văd de viaţa lor şi, acum, se simt ameninţaţi de vâltoarea unor evenimente ce pot scăpa de sub control.

Cele două sau trei milioane de concetăţeni aflaţi peste graniţă sunt dovada că nu e loc pentru toţi românii în ţara lor. Că din mult trâmbiţatele reforme româneşti s-a ales praful. Că n-au fost serioase sau n-au fost luate în serios, ceea ce e totuna, iar economia românească născută în dureri, după aproape două decenii de tranziţie fără orizont, este incapabilă să asigure locuri de muncă şi un trai decent întregii sale populaţii. Este o economie dependentă de capitalul străin şi de importuri, o economie necompetitivă, imprevizibilă şi vulnerabilă la orice adiere pe plan internaţional. Iar, vântul recesiunii abia a început să bată.

Pentru a afla cum s-a ajuns aici, nu trebuie căutat prea departe. Guvernări iresponsabile, preocupate cvasiexclusiv, împreună cu clientela lor politică, să se îmbogăţească prin orice mijloace, au dat la spate cu o îngâmfare suverană şansele şi au neglijat programatic viitorul societăţii româneşti. Iar acest viitor bate acum la uşă şi, parafrazând o reclamă intrată în folclor, nu sună deloc bine.

Ani de-a rândul, oricărei tentative de elaborare a unei perspective rezonabile pentru economia şi societatea româ­nească i s-a contrapus încrederea oarbă în "mâna invizibilă a pieţei", de fapt discursul nespecializat şi hazardul moral. Statul a fost decretat cel mai prost administrator, iar în locul rămas gol s-a instalat fără jenă amatorismul vulgar şi corupţia. S-au vândut pe bani puţini şi comisioane grase societăţi şi întreprinderi, multe viabile, de fapt au fost suprimate cu inconştienţă locuri de muncă, dar n-au mai fost create altele în loc. Încercând să scape de metehnele centralismului excesiv, reforma a parcurs numai jumătate din drum: a distrus, dar n-a mai construit. Graţie aceleiaşi atotputernice corupţii, a fost privatizat profitul şi naţionalizate pierderile, societatea sărăcind şi polarizându-se după modelul atât de dispreţut al statelor bananiere.

Ameninţaţi de agresiunea neîndurătoare a sărăciei, stresaţi de lipsa de perspective, umiliţi de opulenţa sfidătoare a unor îmbogăţiţi cel mai adesea prin încălcarea grosolană a legii şi a normelor sociale, destui români şi-au luat lumea în cap. Mulţi au sperat şi speră să-şi croiască un alt des­tin, să realizeze ceea ce pe nedrept le-a fost refuzat în propria ţară. Nu sunt puţini nici cei mânaţi de dorul de aventură sau, pur şi simplu, plecaţi la furat. Toţi aceştia sunt acum o "problemă", care lăsată la voia soartei poate deveni incontrolabilă.

Se poate aştepta cu braţele încrucişate ca situaţia lor să se rezolve de la sine? Oare, se va rezolva ea de la sine? În afara unor declaraţii confuze, guvernul nu a dat nici o importanţă dramei emigranţilor români, arătând încă o dată prăpastia care-i desparte agenda politică de grijile ce frământă restul societăţii. Culmea, România se află într-o situaţie paradoxală: cu câteva milioane de imigranţi nu prea doriţi de cineva, mulţi bântuind fără niciun rost printr-o Europă în prag de recesiune, dar - în acelaşi timp- cu cel mai grav deficit de forţă de muncă din lume. Nici măcar o asemenea anomalie nu este în stare să dea naştere la vreo idee, la vreun plan, la vreo strategie. Ministerul Muncii şi-a făcut cadou două excursii pe bani publici în Spania şi Italia, întorcându-se la fel cum a plecat. Cu mâna goală.

În rest, inerţie, espectativă, dezinteres afişat la lumina zilei. Societatea civilă pare toropită şi lipsită de chef. Toţi par să aştepte ceva. Să aştepte ce?