Un an de singurătate

Pentru Barack Hussein Obama, chiriaşul de la Casa Albă, a trecut primul an petrecut în noua locuinţă. În America, bilanţurile, mai ales ale politicienilor, se fac la sînge şi nu "după 20 de ani", ci la temperatura fierbinte a momentului. Nimeni nu scapă, nimeni nu este iertat. Tonul evaluărilor este reţinut. Reţinut, în sensul că dezamăgirea nu a fost lăsată să inunde spaţiul public. Acesta este, însă, sentimentul dominant, atît în rîndul populaţiei, al comentatorilor scenei politice americane, cît şi al partenerilor politici de pe scena internaţională. Motivul nu este atît raportul rece dintre cele două coloane clasice ale bilanţului politic - promisiuni- proiecte împlinite -, cît sentimentul că marea schimbare, marea revenire în apele liniştite ale visului american nu s-a produs, mai grav încă, nu se va produce în orizontul previzibil al mandatului său, ori poate şi mai grav, nu se va mai produce niciodată. De aici, aerul cenuşiu, apăsător, care planează asupra bilanţurilor de la sfîrşitul primului an al mandatului Obama.

Ce spune "evidenţa scriptică"?

Începutul, plin de promisiuni şi aşteptări, jurămîntul de învestitură de la 20 ianuarie 2009, părea să se bucure de cele mai bune auspicii. Planul retragerii oficale din Irak este semnat la 27 februarie; tot în februarie este lansat planul anti-criză al Administraţiei; aprilie aduce Conferinţa de la Londra, G-20, un alt plan pentru salvarea economiei globale ce părea să aibă susţinerea fermă şi angajată a tuturor "greilor" şi şanse bune de a ne feri de calamitatea imploziei sistemului economico-financiar mondial; 18 aprilie, reformularea politicii în zona Americii Latine, inclusiv relaxarea simbolică în privinţa Cubei. Lansarea marilor proiecte ale Administraţiei părea să urmeze, ferm, cursul promisiunilor elec-torale. Mai repede decît se aştepta cineva, însă, realitatea a început să zdruncine credinţa într-un madat al reuşitelor. La sfîrşitul lunii mai, General Motors intră în insolvenţă şi lumea înţelege că ceea ce este mai rău încă nu a trecut. Complicaţiile internaţionale ale deciziilor americane, în privinţa marelui producător de automobile, pun la încercare relaţiile cu Germania şi tensionează raporturile cu Rusia. În iunie, discursul de la Cairo marchea-ză tentativa de ieşire a politicii Statelor Unite din paradigma construită de conservatorii republicani. Ideea "ciocnirii civilizaţiilor" este repudiată şi în locul ei este propusă o "Cartă a cooperării". Lumea musulmană nu mai reprezintă, oficial, inamicul SUA şi al civilizaţiei occidentale. În sfîrşit, în septembrie, Obama semnează, împreună cu Medvedev, noul tratat pentru reducerea arsenalelor nucleare. Un succes bazat pe restructurarea abordării strategice, atît în relaţia cu Europa, cît şi cu Rusia, în schimbul promisiunii că partenerul-concurent va juca diferit cartea iraniană, mai aproape de intenţiile şi de obiectivele, pe termen lung, ale Statelor Unite. O promisiune pe care Rusia nu se grăbeşte să o concretizeze, printr-o transformare semnificativă de politică în zona cheie Orientul Mijlociu - Orientul Îndepărtat. În ciuda obiectivelor asumate de marile proiecte politice, relaţiile cu America Latină se derulează după o logică ce nu este controlată decît parţial de Washington. În octombrie, SUA sunt obligate să părăsească bazele aeriene din Ecuador, înlocuite, parţial, de cele des-chise în Columbia. În noiembrie, Administraţia Obama revine pe poziţii mult mai conservatoare decît anunţau interpretările optimiste ale discursului de la Cairo, în abordarea condiţiilor de pace din Orientul Mijlociu. Diplomaţia americană, condusă de doamna Clinton, anunţă lumea arabă că precondiţia desfiinţării, de către Israel, a aşezărilor evreieşti din Cisiordania reprezintă, din perspectiva americană, un impediment major în calea progresului negocierilor. Lumea arabă contra-atacă la ONU, unde obţine sprijin pentru raportul unei comisii care susţine că acţiunile militare israeliene din Gaza trebuie investigate în continuare, sub aspectul posibilităţii de se fi comis "crime de război" şi "crime împotriva umanităţii". După respingerea rezoluţiei ONU, menită să definească şi să scoată în afara legii terorismul internaţional, acesta este cel mai semnificativ eşec al politicii americane în spaţiul instituţional al Organizaţiei Mondiale.

De aici încolo, atît în politica internă, cît şi în cea internaţională, promisiunile şi marile proiecte de schimbare lasă locul compromisurilor, menite mai mult să salveze faţa Administraţiei, decît să schimbe radical soluţiile. Actul prezidenţial din 18 noiembrie, prin care Obama decide închiderea complexului carceral de la Guantanamo este, de fapt, doar o decizie de "intrare în lichidare". Complicaţiile juridice, interne şi internaţionale, politice şi de securitate sunt atît de mari, încît gestul radical a trebuit cenzurat, iar rezultanta cade mult sub orizontul aşteptărilor iniţiale, ale celor care au vrut să facă din Guantanamo simbolul politicii de represiune, promovată de fosta Administraţie Bush. Lumea este mai complicată decît pare la prima vedere, iar cele mai bune intenţii, cînd se izbesc dur de ea, tind să se tranforme într-o grămadă de cioburi. La 1 decembrie, Adminis-traţia anunţă noua strategie pentru Afganistan, bazată pe ideea "necesităţii cîştigării războiului", pe suplimentarea forţei americane cu 30.000 de militari şi pe o cerere imperativă de sprijin din partea aliaţilor NATO. Aceştia răspund, fiecare după interesele proprii şi în funcţie de agenda politică internă. Tonurile optimiste au dispărut, iar, în Germania spre exemplu, temperatura politică a dezbaterii a atins cotele "incendiului". Ea a fost ridicată de intervenţia vocală a Bisericii Evanghelice. Cancelarul Angela Merkel, deşi cu un mandat electoral reînnoit, este obligat să-şi negocieze poziţia cu reprezentanţii societăţii civile, opozanţi declaraţi şi radicali ai participării Bundesweher-ului la operaţiunile extinse şi de lungă durată din Afganistan. Premiul Nobel pentru Pace, primit la 10 decembrie, are şi el un gust amar, atît pentru Obama, cît şi pentru susţinătorii săi. Evident încîntat, dar şi jenat de această prematură recunoaştere internaţională, la cel mai înalt nivel, a contribuţiei sale la pacea lumii, Obama rupe legătura ideologică cu marii predecesori, opozanţi radicali ai războiului, din linia Schweitzer-Mandela. În discursul de acceptare, susţine, poate împotriva convingerilor proprii, dar de dragul coerenţei politice, ideea că războaiele nu pot fi eliminate cu totul din viaţa internaţională, unele sunt chiar necesare, uneori, pentru că reprezintă "ultima posibilitate" de a promova "marile cauze no-bile", "umanitare", într-o lume con-sumată în continuare de conflicte structurale.

Decembrie avea să înregistreze marele eşec de pe "frontul verde". Conferinţa de la Copenhaga nu este capabilă să soluţioneze nici unul dintre punctele de pe agenda oficială. În schimb, se transformă într-un teren de confruntare diplomatică, iar China conduce pentru prima dată cu succes o coaliţie anti-americană. Chiar dacă la sfîrşitul conferinţei, pentru a salva poza de grup, SUA şi China şi-au dat mîna şi au convenit, oficial, să facă schimb de informaţii privind tehnologiile menite să economisească radical energia, iar SUA au recunoscut emisiile de bioxid de carbon drept nocive pentru sistemul climatic global, toată lumea a rămas cu gustul amar al dezamăgirii produse de incapacitatea Administraţiei Obama de a părăsi premisele poziţiilor politice anterioare. Concluzia tristă, la care a subscris şi Adminis-traţia Obama, fără să vrea, este că restructurarea radicală a politicilor industriale şi economice, pentru a salva de la degradare catastrofală mediul planetar, nu se poate face, încă. Politica intereselor imediate şi a competiţiei pentru putere nu poate integra măsurile preconizate de specialişti. Ultimul eveniment al anului 2009, care anunţa un succes, dar care ameninţă să se tranforme într-un eşec, este trecerea proiectului legislativ de reformă a sistemului asigurărilor medicale. După aprobarea Senatului, obţinută în ajunul Crăciunului, mai rămîneau de rezolvat doar divergenţele de formulare cu Camera Reprezentanţilor. O ches-tiune tehnică, transformată radical, însă, după pierderea circumscripţiei senatoriale de Massachusetts, fieful Kennedy, în favoarea republicanilor. Noua balanţă de forţe din Senat ameninţă să transforme "chestiunile tehnice" într-o redeschidere a întregului dosar, adică într-o înfrîngere politică majoră pentru Preşedintele Obama. Luna Ianuarie 2010, care încheie primul an de mandat, debutează cu două rateuri grave în materie de securitate naţională - tentativele semi-eşuate de deturnare a unor avioane, pe teritoriul SUA şi asasinarea membrilor grupei de experţi CIA în lupta anti-teroristă din Afganistan. Evenimentele aduc apă la moară poziţiilor radicale ale republicanilor. Reacţia relativ tîrzie şi centrată pe "sancţionarea responsabililor" este percepută de publicul american ca insuficientă şi aruncă o nedorită umbră de îndoială asupara capacităţii Administraţiei Obama de a gestiona complicata agendă de se-curitate, naţională şi inter-naţională.

Dintre toţi comentatorii temei, mi se pare că Leon de Winter a găsit cea mai drastică şi concisă formulă, menită să exprime starea de spirit, în care sunt făcute evalările "Proiectului politic Obama": "Omul fără iden-titate" sau, într-o traducere mai aplicată, "Omul fără calităţi speciale". Din perspectiva complementară, a Preşedintelui, îndrăznesc să sugerez formula: "Primul an de singurătate".