Un Berea pentru admiratorii lui

La 2 noiembrie 1908 sau mai devreme cu cele două săptămîni ale stilului vechi, cam de Sfîntul Dumitru, s-a născut la Bacău cel care va deveni pictorul Dimitrie Berea. S-a născut într-o familie înstărită, cu un tată avocat şi o mamă iniţiată în arta plastică, a făcut arhitectura, dar s-a dedicat toată viaţa picturii. O astfel de biografie, în care un tînăr cu viitorul asigurat şi îndrumat spre o activitate lucrativă virează brusc, hotărît şi uneori dramatic spre chemarea sa artistică, am mai văzut şi, la o primă strigare şi din lipsă de spaţiu îmi vine în minte Yor, care nu este parcul IOR în pronunţia edilului clujean. Am mai văzut, dar nicio clipă nu încetează să ne minuneze, iar gestul lor merită şi trebuie evidenţiat suplimentar.

Despre Dimitrie Berea am tot amintit, dar acum o facem cu metodă, pentru că s-au împlinit 100 de ani de la naşterea sa şi, aşa cum ne aşteptam, nu s-a spus şi scris o vorbuliţă despre asta. Dimitrie Berea este nu un pictor uitat, ci foarte uitat. Faptul că este născut la Bacău şi că este român sînt menţionate peste tot, alături de numele său, dar conaţionalii săi l-au uitat de cînd a plecat din România şi nu era prea cunos­cut. De fapt, aici este drama: pe Dimitrie Berea l-am uitat încă înainte de a muri, l-am uitat înainte de a-l cunoaşte.

După cum scria Constantin Gherasim într-o gazetă locală, Dimitrie Berea s-a născut la Bacău "într-o casă (azi demolată), situată pe strada Ioan Cristoveanu (actuala Războieni), nr. 20". La Bucureşti, în paralel cu Arhitectura şi în anturaj cu Theodorescu-Sion, a aprofundat lucrul la artă. În 1937, în vremuri extrem de tulburi, a plecat cu o bursă la Roma iar în 1943, cînd se întoarce în ţară, a fost numit director al Muzeului Aman din Bucureşti. Se pare că de aceste "succesuri" nu este străină orientarea sa politică aşezată mult în dreapta, cea care îl face, în 1946, să părăsească definitiv ţara, mergînd la Paris. La Roma, în 1942, expune o personală la Palazzo Lancellotto, cu această ocazie fiind pusă în circulaţie cartea "Berea", scrisă de istoricul de artă şi poetul Mario Rivosecchi. Pentru expoziţia lui Dimitrie Berea de la Kreţulescu, din 1944, Giuseppe Galassi, Antonio Petrucci şi S. A. Luciani au pus cuvinte mînă de la mînă şi au scris un volum, iar un altul a fost publicat, tot cu titlul "Berea", în 1949, de Andre Warnod. În prima sa licitaţie, Goldart a vîndut cu 250 de lei un album "Berea - formes et couleurs" apărut în 1963 la Geneva.

La Paris şi în America, în următoarele vreo trei decenii, Dimitrie Berea va edifica o însemnată operă artistică, apreciată de critici ca fiind post-impresionistă. Un loc central şi de întindere ocupă în opera lui Dimitrie Berea portretele vedetelor zilei, care vin pe şevaletul său din toate direcţiile, din politică, film, arte diverse, scriitori de succes, capete încoronate, conturi umflate, pictor de Gotha, accesul la penelul său făcîndu-se cu prima pagină a ziarelor pe post de legitimaţie.

Fără nicio îndoială, omul Dimitrie Berea a fost extrem de interesant, cea mai în măsură să spună asta fiind soţia sa de la bătrîneţe, Alice Gurielli. I-a fost, întîi, menajeră şi secretară, căsătorindu-se în 1972, cînd el divorţa de californianca ce îi devenise soţie după retros­pectiva de succes de la Muzeul De Young din San Francisco. De aici povestea pare scrisă de un scenarist de la Hollywood: noua soţie a pictorului este nepoata unui rege al Georgiei, a făcut închisoare sub Stalin, a ajuns în România, şi în 1966 a plecat şi de acolo. În SUA a fost şofer de taxi iar la Dimitrie Berea a venit ca menajeră şi secretară. Au fost căsătoriţi aproape 3 ani, pictorul murind în ianuarie 1975, la Paris, fiind înhumat la Pere-Lachaise. Prinţesa l-a moştenit pe pictor, nu fără ceva bătăi testamentare de cap, şi, spune varianta oficială, tocmai cînd se gîndea mai aprig, cu rugăciuni, ce destinaţie să dea multora din picturile lui Dimitrie Berea care nu fuseseră vîndute deja, a citit într-un ziar despre existenţa unui orăşel din Kentucky al cărui nume se scrie precum cel al soţului său. Un reputat şi informat colecţionar de artă bucureştean, foarte atent în lectura celor afirmate aici, îşi aminteşte că pictorul cunoştea Colegiul din Berea din Kentucky, unde realizase cîteva portrete expuse în galeria universitară de onoare. Cert este că a fost făcută o însemnată donaţie de picturi de Dimitrie Berea iar în 2003 a fost inaugurat un muzeu nou-nouţ, numit Galeria Dimitrie Berea, şi dotat cu tot ce au muzeele moderne pentru a pune în valoare fondul expoziţional şi a face din simpla vizită un adevărat act de cultură şi educaţie. Fără nicio îndoială, nici un alt pictor român nu beneficiază de o astfel de expunere, în lume sau chiar în ţărişoara lui. În America şi în lumea artei donaţia-muzeu de la colegiul din oraşul american Berea este numită pur şi simplu fabuloasă.

Cota picturii lui Dimitrie Berea este foarte greu de precizat. Akoun îl numeşte Demetre de Berea şi îl plasează pe la 2.500 de euro, în timp ce site-urile americane sînt greu de hotărît, dar pe la preţuri între 8 şi 40 de mii de dolari. Cunoscutul portret al lui Dali, publicat şi la noi, este estimat pe la vreo 20 de mii de dolari.

În licitaţiile noastre, primăvara ne-a dat ceva emoţii, producînd explozie de Berea la Alis. În aprilie, "Jeune fille a Saarbrucken", o pictură de dimensiuni mărişoare, a fost vîndută cu 36 de mii de lei, adică 10 mii de euro de atunci, aproape dublul pornirii de 19 mii de lei. Peste numai o lună, un alt portret feminin de Dimitrie Berea, datat 1948 şi localizat Paris, a sărit şi el de la 14 la 30 de mii de lei. Chiar şi la priviri mai atente aceste preţuri, mai ales cel de 36 de mii, se arată ca recorduri locale ale artistului. Interesant este faptul că nici preţurile de pornire nu au mai ajuns la nivelurile din licitaţia cu "explozia". Este vorba, desigur, de preţurile de început ale licitaţiilor finalizate cu adjudecare, pentru că altfel ar trebui să vorbim şi de "Le pont vers les Cathédrales des Moulins" din iunie trecut, pictură de dimensiuni însemnate oferită cu 45 de mii de lei, dar nevîndută în sală. Foarte recent, Alis-ul a propus "Cheiul Senei" cu 24 de mii de lei, la o săptămînă după ce ceruse 19 mii de lei pentru "Place Vendôme", dar ambele oferte au eşuat în drumul lor spre finalizare, chit că erau singurele menţionări ale numelui pictorului în preajma centenarului său. Eşecuri s-au înregistrat şi la preţuri mai mici, la toate cele 3 case de licitaţii ritmice de la noi. În octombrie, la Goldart, o "Bluză roşie" a rămas pe umeraş pentru că se cereau 22 de mii de lei pentru ea. 2005 a fost un an bun pentru Berea la Monavissa de atunci, urmînd apoi doi ani cu cîte o ofertă pe fiecare dintre ei.

În general, creaţiile cu semnătura artistului tocmai centenar, apărute în licitaţiile de la noi, sînt de bună calitate şi, cum aparţin perioadei sale din străinătate, nu pot fi dintre cele rămase acasă la plecarea sa. Lipsesc portretele sau apar doar sub forma anonimului neapărat feminin, lipsite poate de rezonanţă mediatică dar, probabil, cu o mare şi enigmatică importanţă pentru pictorul sensibil la eternul de asemenea feminin. Aşa că pieţei de artă, chiar confuze în general sau în special, cu referire la Dimitrie Berea, nu i se pot reproşa prea multe, oricum face şi ea ce poate, adică vinde ce i se dă. În schimb, factorului cultural, chiar şi managerial-administrativ politic, i se poate atrage atenţia că a mai scăpat un centenar, un prilej de a mai vorbi de creaţia artistică românească, mai ales că de această dată străinii au făcut-o la niveluri mult mai mari, mai înalte, mai profunde şi mai culte.