Un Consiliu european pentru Siria?

Deşi ar fi trebuit să fie un Consiliu european dominat de teme economice, precum creşterea economică şi austeritatea - iar dacă ne-am lua după concluziile oficiale sau după remarcile din aceeaşi zi ale lui Herman Van Rompuy, asta s-ar fi şi întâmplat - summit-ul şefilor de stat şi de guvern desfăşurat la Bruxelles pe 14 şi 15 martie a alunecat repede asupra problemelor militaro-strategice privind situaţia din Siria. Şi aceasta dintr-un motiv simplu, căruia Germania Angelei Merkel nu pare să-i dea suficientă importanţă: Europa nu poate fi izolată de restul lumii şi nu poate privi indiferentă deteriorarea situaţiei drepturilor omului şi ofensiva islamistă din zona Mediteranei şi Africii de Nord. Cum NATO şi americanii au alte priorităţi, Anglia şi Franţa - dar în ultimii ani mai mult Franţa, prin operaţiuni ca cele din Libia şi mai recent din Mali - asumă un rol militar important prin intervenţii menite să restabilească cadrul pentru o dezvoltare pluralistă - atât economic, cât şi politic - a societăţilor respective. Ori, cheltuielile militare pe timp de criză economică nu pot fi suportate de o singură ţară. În acest context, Anglia şi Franţa au pus problema situaţiei din Siria.

După ce în prima zi s-a discutat, pe fondul blocajului politic din Italia, despre situaţia economică, a doua zi, în marja discuţiilor privind o politică comună a statelor membre în raport cu Rusia (atât în privinţa relaţiilor economice, cât şi a situaţiei drepturilor omului) a fost introdusă şi tema rolului activ şi a poziţiei comune a UE în faţa situaţiei din Siria. Ofensiva diplomatică a Parisului şi Londrei a impus pe ordinea de zi a summit-ului, presând celelalte state europene să asume o reacţie în momentul în care se încheie doi ani de la începutul crizei siriene. Iar în acest caz s-au putut ilustra dezacordurile dintre cei 27 de şefi de stat şi de guvern asupra ridicării embargoului asupra livrărilor de arme pentru insurgenţii sirieni.

Liderii francez şi britanic sunt favorabili suspendării embargoului pentru a permite înarmarea Coaliţiei siriene. În conferinţa sa de presă de la sfârşitul Consiliului european, François Hollande arăta că nu vede de ce câtă vreme state precum Rusia livrează arme regimului lui Bashar al-Assad, Europa ar trebui să mai aplice un embargou. Ori, primele măsuri împotriva regimului sirian, luate de UE în mai 2011 şi prelungite în februarie acest an, nu au făcut decât să adâncească criza politică şi umanitară din Siria. Nici UE, nici SUA, nici Rusia sau China nu mai cred astăzi în posibilitatea unei soluţii politice la criza din zonă sud mediteraneană.

Odată cu formarea noului guvern israelian se aşteaptă o evoluţie a situaţiei din Orientul Mijlociu, iar vizita lui Barack Obama în Israel, de săptămâna aceasta poate contura o strategie în zonă, de la care UE nu poate fi exclusă. Cu atât mai mult cu cât după revoluţiile arabe din 2011 politica de laisser passer imprimată de dezbinările dintre europeni a dat câmp liber de manifestare nu doar mişcărilor islamiste mai mult sau mai puţin moderate, ci au permis djihadiştilor să îşi lărgească terenul de acţiune. Ceea ce s-a întâmplat în nordul Maliului, unde falangele djihadiste înarmate în Libia în contextul haosului de după căderea lui Kadhafi au făcut legea mult timp, se poate repeta la o scară mult mai mare dacă nu se intervine la timp. De aceea, după dezbaterea de la Bruxelles este de aşteptat ca cei 27 să încerce să găsească o soluţie cel târziu până în luna mai privind viitorul embargoului. Şi, cum în acest caz funcţionează regula unanimităţii, este suficientă doar o singură împotrivire pentru ca ridicarea embargoului privind livrarea de arme Coaliţiei opoziţiei siriene să cadă.

Se pare însă că presiunea franco-britanică a accelerat mersul lucrurilor astfel încât revizuirea acestei politici să apară chiar la întâlnirea miniştrilor de externe de săptămâna viitoare, de la Dublin. Între timp, Suedia, Finlanda sau Austria sunt reticente în privinţa ridicării embargoului, iar Germania, deşi apropiată acestei poziţii lasă să se înţeleagă o posibilă deschidere ulterioară. Pe de o parte, situaţia din Siria, şi în particular înarmarea Coaliţiei, le apare multora ca fiind insuficientă pentru a rezolva criza siriană. Din contră, spun aceştia, există un risc al agravării luptelor şi a extinderii conflictului. Între timp, numărul victimelor civile creşte. Pe de altă parte, problema siriană divizează europenii şi deoarece creează dificultăţi în relaţiile cu Rusia, care nu şi-a ascuns nicio clipă susţinerea pentru regimul lui Bashar al-Assad. State precum Ungaria, Finlanda sau Lituania au pledat pentru întărirea parteneriatului economic cu Rusia, chiar dacă aceasta sprijină regimul criminal de la Damasc.

Abordarea crizei siriene la Consiliul european din 14-15 martie este o probă suplimentară a necesităţii unei reforme rapide a instituţiilor europene. Situaţia din sudul Mediteranei este o consecinţă directă a crizei economice, dar liderii europeni, fie că este vorba de capii instituţiilor de la Bruxelles, fie de şefii de stat şi de guvern nu o văd. Ca şi în cazul compromisului populist pe seama bugetului UE din februarie, şi alte politici europene sunt afectate de cecitatea naţională. Iar disfuncţiile vor continua, ba s-ar putea chiar agrava, câtă vreme nu se va trece la un alt stadiu al integrării, în care egoismele naţionale să nu mai poată bloca mersul UE.