Un tur sau două?

Politizarea oricărei discuţii este un fenomen care nu încetează să mă mire. Un exemplu: chestiunea sistemului de vot. Nimeni nu pare să fi analizat, la noi, sistemele de vot în termeni riguroşi, analitici. Aşa încât mirarea mea sporeşte. Ştiinţa sistemelor de vot este o parte a edificiului ştiinţelor politice, o ramură apropiată de matematică şi de logică.

Să luăm o chestiune înrudită, cum este aceea a "diviziunii corecte". Avem un tort şi doi pretendenţi. Cum îl împărţim? Orice cititor realizează un lucru simplu. Chestiunea diviziunii nu este, în sine, "politică". Altfel spus, nu interesează cine sunt cei doi pofticioşi, ce fac ei cu feliile, de unde au bani de tort, dacă doctorul le-a spus să se abţină de la dulciuri etc. Există un nivel fundamental al analizei unde aceste probleme sunt complet irelevante. Interesează doar dacă feliile sunt egale. Iar aceasta este o chestiune de geometrie.

La fel şi chestiunea sistemelor de vot. Se pot pune întrebări şi putem primi răspunsuri corecte cu privire la sistemele de vot indiferent unde sunt alegeri şi cine candidează. Concluziile acestei ştiinţe, a sistemelor de vot, sunt valabile oriunde. Dacă ar avea loc alegeri pe planeta Miranda, unde alegătorii strălucesc prin întuneric şi au două antene în cap, funcţionarea unui sistem de vot ar fi aceeaşi ca pe planeta Pământ.

Aşadar, să ne punem o întrebare generală: ce diferenţe există între sistemul de vot "într-un tur" şi sistemul "în două tururi"?

Pentru unii, acestea par, cumva, acelaşi lucru. Ambele ar fi sisteme majoritare, cu câştigător unic (single-winner), ce acordă mandatul candidatului cu cele mai multe voturi într-un colegiu.

În realitate, lucrurile stau cu totul diferit. Cele două sunt separate de un abis.

Prima diferenţă este matematică. Sistemul de vot într-un singur tur - am să folosesc de aici înainte abrevierea tehnică, FPTP - nu îndeplineşte un criteriu matematic esenţial: criteriul pierzătorului Condorcet.

Orice sistem de vot îndeplineşte (sau nu îndeplineşte) unele criterii matematice. Printre cele mai importante este acesta, al pierzătorului Condorcet. Acest personaj este unul conceptual, abstract. Dacă ordonăm toţi candidaţii dintr-un set în perechi şi notăm preferinţele alegătorilor relative la fiecare pereche, vom descoperi că există posibilitatea existenţei unui candidat care nu este preferat, în perechile în care este parte, nici unuia dintre contra candidaţii săi. Mai pe româneşte, acesta este Ciuca-Bătăilor, cel mai slab candidat posibil. Mai jos decât atât nu se poate.

Problema este că FPTP nu trece testul matematic al pierzătorului Condorcet. Altfel spus, este posibilă alegerea, în acest sistem, a celui mai prost candidat posibil. Un exemplu. Prespunem că electoratul este divizat în două tabere: Vegetarieni (60%) şi Carnivori (40%). Vegetarienii, din păcate, îşi divizează votul între doi candidaţi aproape egali, fiecare având circa 30%. Carnivorii au un singur candidat. Aşa încât câştigator, la o diferenţă considerabilă, este Carnivorul, deşi o mare majoritate este vegetariană. Acest câştigător, evident, este cea mai proastă alegere pentru această majoritate.

Sistemul în două tururi trece tes-tul pierzătorului Condorcet. În acest sistem, un candidat atât de slab nu poate primi mandat indiferent cum se distribuie voturile. Să examinăm exemplul de mai sus. În turul 2 ar fi intrat un candidat vegetarian şi candidatul carnivor. Vegetarianul (oricare dintre cei doi candidaţi iniţiali) ar fi câştigat cu un scor bun, de 60%.

A doua diferenţă între cele două sisteme este legată de strategia de vot. FPTP nu permite alegătorului aplicarea unei strategii. Socotelile se încheie într-un tur, iar alegătorul nu are cum să aplice "corecţii" de niciun fel. Dacă l-am votat pe Marinică, asta-i situaţia, înseamnă că nu l-am votat pe Ursulică.

În sistemul cu două tururi - şi cu atât mai mult în sistemele tip turneu, cu tururi multiple - apare votul strategic. Alegătorii recurg la strategii pentru a-şi maximiza influenţa. Acest lucru este posibil pentru că există două etape distincte ale exprimării votului. Comparând cu fotbalul, alegătorul poate trimite mingea "la întâlnire", pentru a ţine seama de mişcările celorlalţi alegători de la ultima pasă. Sistemele acestea presupun o inteligenţă superioară, atât a candidaţilor, cât şi a alegătorilor.

Din punctul de vedere al matematicii şi logicii alegerilor, aşadar, exis-tă deosebiri cruciale între cele două sisteme de vot. Sunt, de fapt, animale electorale diferite. Comparând strict proprietăţile formale ale celor două sisteme, descoperim că FPTP poate selecta cel mai prost candidat posibil şi reduce alegătorul la poziţionări rudimentare, tactice. În schimb, sistemul cu două tururi exclude posibilitatea ca cel mai prost candidat imaginabil să câştige alegerile şi permite construcţia unor strategii ale alegătorilor.

Acum problema este lămurită pentru toată lumea. Cu excepţia celor care vor să sfideze şi legile matematicii, desigur.