Uninominalul...sau "cum vă place"!

Politicienii şi autorii dramatici joacă roluri sociale de o mare similitudine. Şi unii şi alţii trebuie să scrie scenarii cu "cîrlig" la public; şi unii şi alţii sunt aruncaţi în ridicol şi uitare, dacă publicul nu-i mai aplaudă; şi unii şi alţii trebuie să ţină cont, în piesele lor, atît de ceea ce vrea şi place publicului, cît şi de "legile" implacabile ale consistenţei oricărei creaţii, altminteri construcţia se prăbuşeşte de la sine, deci nu poate convinge pe nimeni. Ideea Marelui Will de a scrie o piesă care ţine cont, 100%, de "gustul publicului" dovedeşte două lucruri esenţiale. Primul: tînărul autor era profund preocupat să înţeleagă, să intuias­că, să surprindă preferinţele, cerinţele celor de care depindea, nu doar succesul lui artis­tic, ci şi cel material. Secundo: respectul şi chiar dragostea faţă de acest public, cel mai adesea format din "lumea de adunătură" a oraşelor, care se trezeau la o nouă prosperitate şi dezvoltare, împinse de forţa ineluctabilă a comerţului, meşteşugurilor şi incipientelor tendinţe de industrializare.

Patru secole şi jumătate mai tîrziu, politicianul plaiurilor mioritice pare să nu fi învăţat aceste lecţii, decît pe jumătate. E preocupat să afle "gustul publicului", dar pare cu totul incapabil să creeze alte scenarii decît cele care-l transformă pe el în "erou" şi "cîştigător", desigur nu doar simbolic, ci gros la cămară şi la contul din bancă!

Iată cazul uninominalului! Asta vrea publicul, nu există nicio îndoială! Ce face politicianul nostru? Mai întîi, se dă de-a dura, scoate panglici pe nas şi săbii din urechi pe la iarmaroacele mediatice şi adunările electorale, pentru a convinge lumea că nici el nu vrea altceva. Ce mai!, asta visează, chiar înainte să pună capul pe pernă! După care, se ia cu treburi, cu gîlceava, ori cu "opoziţia", nu care cumva să-i ia cineva carnea de pe ciolan sau osul dintre dinţi. O zi, două, nouă, vin scadenţele electorale şi, deodată, politicianul nostru îşi dă seama că n-a marcat la probă: votul uninominal. Dă-i îmbulzeală, coate şi genunchi în gură, doar-doar o ieşi el primul în faţă, cu scenariul preferat. Nu mai are timp şi nici chef să se uite, să vadă ce poate să iasă din piesa cu pricina; nu mai are timp şi nici nu-i pasă dacă în această competiţie se umple de ridicol, dacă atentează la credibilitatea instituţiilor publice, făcută praf şi pulbere; dacă "piesa" pusă-n scenă, cu o grabă furibundă, are cea mai mică şansă să stea în picioare.

Ca să nu creadă lumea că se ceartă doar de dragul de-a nu fi de acord, Preşedintele şi Premierul au aruncat în competiţie două variante de "vot uninominal". PNL-ul, pe cea acceptată de aproape toate partidele, la nivel de discuţii, dezbateri prin comisii parlamentare şi articole de presă, bazată de formula mixtă. Jumătate din voturi, direct, celui mai tare candidat dintr-o circumscripţie, iar jumătate repartizate partidelor, ponderat, în ordinea voturilor obţinute. Preşedintele vrea votul uninominal "pur". Adică alegeri în două tururi, la primul cîştigă cine ia majoritatea, la al doilea, cine ia cele mai multe voturi.

Prima soluţie are cîteva argumente în favoarea ei, dintre care cele mai puternice vin din experienţa unor ţări ca Franţa şi Germania, care au experimentat, în ultimii 50 de ani, diferitele variante de vot direct, uninominal, precum şi pe lis­te. Din punctul de vedere al reprezentării parlamentare a votului exprimat, această variantă combinată - jumătate direct, jumătate pe liste de partid - exprimă cel mai fidel modul şi proporţiile în care voturile s-au împărţit între candidaţi şi partide. Reprezentarea parlamentară urmăreşte aproape fidel "voinţa electoratului", exprimată în procente.

Varianta votului "pur" uninominal are de partea ei avantajul că răstoarnă complet relaţia dintre "maşinăria" partidelor şi "mustăria" candidaţilor. Partidele, dacă vor să exis­te şi să se consolideze, trebuie: 1. să aleagă cei mai credibili candidaţi şi să lase deoparte găştile clientelare; 2. să se pună cu totul în sprijinul candidaţilor, să se subordoneze intereselor locale ale acestora, iar nu invers, cel puţin în perioada electorală!

Să mai observăm, nu doar în trecere, că votul uninominal devine relevant acolo unde spectrul politic şi reprezentarea sunt bine partajate, de regulă în două "blocuri" aflate într-o competiţie ireductibilă. Social-democraţi şi creştini-democraţi în Germania; laburişti şi conservatori în Marea Britanie, dreapta şi stînga în Franţa. În lipsa aces­tei simplificări şi consolidări a spectrului de opţiuni politice, rezultatele uninominalului ar putea fi dintre cele mai ciudate.

Varianta combinată poate să ducă la reproducerea situaţiei actuale, cu reprezentări parlamentare fărîmiţate care nu rezolvă sigur, nici problema majorităţii de guvernare, nici pe cea a înnoirii clasei politice. Mai rău, barează calea oricărui "nou venit". Este această în­gheţare a situaţiei de azi, for­mula politică de care are Ro­mâ­nia nevoie mîine? Scenariştii reprezentaţi azi în Parlament, care-şi taie partea leului cînd e vorba de timpii de antenă, ori de "sprijinul financiar" vor spune în cor, DA! Noi, "cei din public", spunem fiecare ce ne pricepem. Eu, de exemplu, spun NU!

Varianta pură conţine, la limita spectrului, posibilitatea ca un singur partid să domine scena parlamentară, lăsînd sute de mii, dacă nu milioane de voturi fără reprezentare parlamentară, dacă au mers către candidaţii sau partidele care n-au urcat pe locul întîi, singurul cîştigător. Varianta aceasta a fost serios luată în calcul pe vremea cînd PSD-ul, aflat la guvernare, a propus uninominalul, iar diferite ONG-uri, au sărit ca arse, respingînd propunerea cu indignare şi mînie proletară!

Las, deocamdată, deoparte faptul că niciunul dintre partide nu este pregătit să facă faţă alegerilor uninominale, ceea ce ar impune ca între data schimbării sistemului şi data alegerilor să fie cel puţin doi ani, dacă nu chiar patru. Las, de asemenea, deoparte faptul că principalele partide competitoare s-ar putea trezi în braţe cu o situaţie care să le fie mult mai puţin favorabilă decît cea în care se află acum. Las, în sfîrşit, în plata Domnului, faptul că în această comico-ridicolă competiţie dintre palate, pentru a-şi impune varianta de uninominal, instituţiile guvernării şi logica relaţiilor dintre ele au fost făcute din nou una cu pămîntul. Las toa­te astea deoparte şi mă întreb: De ce nu vor, oare, politicienii noştri să înţeleagă faptul că soarta lor depinde de "piesa" pe care o vor monta? Nu găsesc decît un singur răspuns plauzibil: în ciuda aparenţelor, nu jucăm deloc pe aceeaşi scenă! Ei cu-a lor, iar noi, cu-a noastră! Iar, asta, chiar c-ar trebui "Să nu ne placă!"