Valoarea unui insucces anunţat

Uniunea Europeană a urcat din nou în ştiri, la acest sfîrşit de săptămînă, reu­şind să mai împrăştie perdeaua groa­să de date şi comentarii privind criza economică glo­bală.

Să începem cu vestea bună: Camera superioară a Parlamentului Cehiei a aprobat Tratatul European. A fost ridicată una dintre cele două bariere în calea unui proiect de soarta căruia depinde ceea ce Europa va fi în următorii 50 de ani, cel puţin. Două lucruri sunt semnificative în această privinţă: momentul şi atitudinea. Votul favorabil vine în ultimele zile ale preşedinţiei Cehiei în UE. O etapă scurtă, ca timp, dar bogată în insuccese: Cehia nu a reuşit să dovedească capacitatea ţărilor mici de a gestiona o agendă politică de dimensiuni continentale; nu a reuşit să demonstreze capacitatea unei ţări nou integrate de a aduna liniile divergente ale politicii europene, pe care se mişcă principalii actori; nu a putut impune euro-scepticismul ca o marcă acceptabilă pentru o ţară relativ puţin importantă în sis­temul uniunii; a fost obligată să încaseze nota de plată pentru criza politică majoră creată de confruntarea dintre Rusia şi Georgia, respectiv pentru brutalitatea cu care regimul Voronin a ales să avorteze democraţia mai mult decît originală pe care a patronat-o în Republica Moldova. Aprobarea Tratatului UE este, de aceea, un soi de colac de salvare, o ultimă încercare a Cehiei de a cumpăra indulgenţe de la europeni, pentru performanţa ei mediocră la comanda UE. Ceea ce a pierdut din afacerea conducerii UE, Cehia ar putea să recupereze prin efectul parabolei Fiului rătăcitor. Întoarcerea la matcă este mai importantă pentru familie decît truda fiului care a ales conformitatea, din capul locului. Opoziţia Preşedintelui V. Klauss faţă de tratat s-a transformat astfel dintr-un obstacol politic într-o simplă opţiune intelectuală a unei personalităţi ce a excelat în managementul tranziţiei economice, mai ales atunci cînd toată lumea ezita în faţa măsurilor radicale. Consecinţa practică a votului din Cehia este deschiderea unei porţi de optimism către exerciţiul plebiscitar al Irlandei, care va repeta votul asupra Tratatului, în condiţii mult mai favorabile obţinerii mult doritului DA!

Vestea proastă pentru şi despre Europa vine dintr-o direcţie care afectează nemijlocit politica externă şi interesele României: Parteneriatul estic al UE. Ideea de a dezvolta o politică structurată şi un set de programe, susţinute financiar, pentru a îmbunătăţi situaţia ţărilor de vecinătate ale UE, nu este o idee nouă. Nou este doar spaţiul asupra căruia această politică ar urma să se aplice: Ucraina, R. Moldova, Belarus, Georgia, Armenia, Azerbajan. Sensibilitatea zonei nu vine atît din problemele nenumărate cu care aceste ţări se confruntă, în plan economic, politic şi social, ci din modul în care Rusia se raportează la acest spaţiu - zonă privilegiată de interes. Sintagma o înlocuieşte pe cea lansată la începutul anilor "90 - vecinătatea apropiată, dar are acelaşi înţeles. Rusia consideră că orice creştere a prezenţei sau influenţei europene, EU sau NATO, este un act inamical, dacă nu chiar o "agresiune". Episodul confruntării militare Rusia-Georgia, din vara anului trecut şi mai ales consecinţele sale - recunoaşterea oficială de către Moscova a Abhaziei şi Osetiei de Sud ca subiecţi de drept internaţional - aruncă UE în cel mai negru coşmar pe care l-a visat vreodată. O obligă să ia iniţiative care creează premisele unei confruntări directe cu Rusia. Europa nu are nici voinţa politică, nici conceptul, nici forţa, nici alte instrumente cu care să gestioneze o relaţie politică de durată cu Rusia, bazată pe competiţie acerbă şi pe confruntare, din timp în timp. Bruxelles nu ştie, nu vrea şi poate să-şi permită aşa ceva. Desigur, Programul lansat de europeni nu aduce nici un fel de atingeri intereselor Rusiei, doar că vine la un moment în care politica oficială a Moscovei nu mai acceptă "intruziunile" nici măcar pe cele bine intenţionate. În noua viziune politică promovată insistent şi demonstrativ de Moscova, nimeni nu are dreptul să interfere cu dinamica politică locală, condusă sau controlată de la fostul centru de comandă al spaţiului unional. Consecinţa directă a acestui set de circums­tanţe şi condiţii este faptul că o idee bună şi generoasă, susţinută cu fonduri de UE este aproape în­mormîntată, înainte de-a apuca să mergă pe propriile ei picioare. Semnul vizibil că ne întreptăm spre un eşec este absenţa notabilă de la lucrările reuniunii menite să lanseze la apă programul, a Franţei şi Spaniei, la care se adaugă pendularea R. Moldova. Primele două ţări fac astfel clară opinia lor despre iniţiativă, pe care o văd ca un concurent rău venit al spaţiilor de cooperare create deja de UE în vecinătate, res­pectiv iniţiativa mediteraneană şi cooperarea specială cu spaţiul latino-american. Cît despre R. Moldova voroniană, ea face un balet obs­cen între frica de-a mai ieşi în lume şi pretenţiile de-a fi răsplătită cît mai gras pentru atrocităţile comise cu ocazia manifestaţiilor anti-guvernamentale, care s-au succedat alegerilor trucate, exact atît cît trebuia pentru ca stabilitatea regimului să nu fie ameninţată.