Vanghelizarea

Un destin nedrept face aproape imposibilă întîlnirea cu opera lui Eugen Ionesco a generaţiei care s-a deschis către lumea politicii după 1989. Teatrele din România nu mai joacă de mult Rinocerii, cum nu o fac nici cele de pe malurile Senei, ori ale Tamisei. Textul nu oferă material nici pentru un film de tip catastrofă, nici pentru un horror, nici pentru o hiper-producţie istorică, aşa că la Hollywood nimănui nu i-ar trece prin cap să investească un cent într-o producţie construită pe canavaua textului care a introdus absurdul în fibra teatrului modern.

Lipsa acestui referenţial cultural îi face pe mulţi să treacă cu vederea ori să minimalizeze ceea ce se întîmplă sub ochii noştri în spaţiul politic românesc, adică acest început viguros de rinocerizare. Un proces abia sesizabil, datorită indiferenţei, ori ignoranţei, prin care normalitatea se scufundă în anormalitate, pentru ca, o dată întrupată, să devoreze materia care a hrănit-o. Adică cea din care este alcătuită viaţa de fiecare zi a fiecăruia dintre noi. Noi cei ce ne închipuim că libertatea omului este un dat natural ce nu i se poate lua, noi cei care, chiar şi sub constrîngerea implacabilă a realităţilor economice, credem că dreptul la un nivel decent de viaţă este inerent unei societăţi civilizate, ca şi acela de a beneficia de instituţii care să soluţioneze probleme, nu să le creeze, instituţii capabile să producă servicii de o valoare mai mare decît bugetele pe care le înghit. Parabola lui Ionesco, în fapt o lecţie de "fiziologie socială" perfect compatibilă cu cele mai riguroase cerinţe ale teoriei şi conceptualizării moderne, a început deja să se întrupeze sub ochii noştri, iar forma pe care a luat-o este "vanghelizarea politicii". Ce este normal în apariţia şi creşterea pe scena politică a acestor personaje? Unii ar putea da vina pe "democraţie". Dacă, prin esenţa ei, democraţia oferă şi garantează dreptul egal al fiecăruia de a se exprima în spaţiul public, atunci de ce nu şi noua generaţie de rinoceri din politica românească? Al doilea argument vine în sprijinul celui dintîi: dacă democraţia înseamnă competiţie liberă pe piaţa cererii şi a ofertei şi dacă există o cerere pentru acest tip de produs, este natural, logic, să fie ofertat. Dacă "se cumpără", de ce să nu-l punem în galantar!, pare să fie judecata "pragmatică" a liderilor politici din PSD, care au înnobilat deja marfa cu "certificatul de marcă" al casei producătoare.

Ideea că vanghelizarea ofertei politice a PSD este un soi de răzbunare cinică a "liderilor normali" refuzaţi la import de alegători, mai ales de bucureşteni, rămîne doar la suprafaţa fenomenului. Chiar dacă o asemenea intenţie o fi existat, nu ea a creat fenomenul. În realitatea sa profundă, "vanghelizarea" este nivelul la care PSD-ul trebuie să coboare pentru a mai putea supravieţui. Procesul a fost început de mult şi s-a întrupat în galeria ilustră a "baronilor locali" de acelaşi tip. Acum s-a ajuns la vîrf. Instinctul de putere fără greş al proas-pătului candidat la Primăria Bucureştiului s-a exprimat cît se poate de corect. Replica lui Vanghelie pune o etichetă de care PSD-ul nu se va mai putea disocia şi pe care nici nu o mai poate contrazice: dacă Vanghelie nu este o necesitate, de ce nu candidează Năstase la Primăria Bucureştiului! Chiar aşa, de ce nu candidează? Iar răspunsul este cît se poate de simplu: pentru că nu are nici o şansă! Vanghelizarea nu este o toană, un episod al rătăcirii, ci soluţia, ba chiar singura soluţie. Năstase a simţit şi el asta cînd a început să-şi vanghelizeze discursul, mult înainte ca realitatea să-l fi inventat pe Vanghelie, personajul real! Doar că Năstase vanghelizat este un erzaţ. De ce să-l vrei pe el, cît ai substanţa în stare pură, Vanghelie însuşi! În plus, vanghelizarea a căpătat un aspect funcţional în dinamica internă a PSD-ului. Ea trasează noile aliniamente ale grupurilor aflate în competiţie pentru conducerea la vîrf a partidului.

Nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi "raţiunea politică" eliberată de orice constrîngeri ale responsabilităţii faţă de cei care suportă în cele din urmă costurile greşelilor din spaţiul politic! A doua parte a propoziţiei fundamentale spusă de Ionesco se referă la complicitatea celorlalţi, a victimelor!??