Viitorul Europei

Plină de clişee, cînd nu dă pe dinafară de zoaiele atacurilor la persoană, pe fundal electoral, presa "angajată" a acestor zile caută cu dis­perare un strop de senzaţional pe marginea Consiliului European de la Bruxelles; cel care ar trebui să aprobe mult disputatul buget al Uniunii Europene. Nu s-a găsit altceva mai de doamne-ajută, decît "Viitorul Europei se decide la Bruxelles!". Dacă n-ar fi decît păcatul limbajului de lemn şi al lipsei de imaginaţie, încă n-ar fi cine ştie ce motiv de supărare. Lucrurile sunt, însă, mult mai grave. Realitatea societăţii şi a lumii în care trăim este cu totul alta decît o înfăţişează oglinda mediei, tot mai îngustă şi mai strîmbă.

Susţinerea cu privire la viitor este complet eronată din orice direcţie ai privi. În primul rînd, pentru că ceea ce se va decide la Consiliul European nu reprezintă viitorul, ci trecutul Uniunii. Oricare va fi structura şi mărimea acestui buget, oricît vor primi unii sau alţii, oricare vor fi dis­putele şi contrele dintre eurofili şi eurosceptici, modelul rămîne neschimbat, iar orizontul de aşteptări este acelaşi: cel aşternut în textele prolixe ale tratatelor Uniunii. Încăperile în care se adună liderii politici ai Europei nu mai au de mult ferestre deschise decît spre trecut! Ceea ce s-ar putea numi, cu drept cuvînt, Viitorul Europei nu se decide undeva anume, pe continent, cu atît mai puţin în birourile birocraţiei de la Bruxelles. Ceea ce se va întîmpla cu Europa, chiar şi pe termen scurt, nu mai depinde de o decizie sau alta, fie ea şi a tuturor celor 27 de state membre UE, ci de un şir de condiţionări, tensiuni şi evoluţii care îşi au originea şi îşi deapănă efectele mult în afara Bătrînului Continent. Europa, cu toată istoria ei, cu toate sforţările tehnologice, cu toate construcţiile faraonico-birocratice, nu mai poate decide pentru ea însăşi aproape nimic, cînd vine vorba despre viitor! Tot ce poate spera este o mişcare oportună şi dibace care să o remorcheze la locomotiva care va duce lumea spre noul orizont al istoriei. Orbită de orgolii, ca o fată bătrînă care nu dă voie nimănui să-i amintească vîrsta, ori starea reală în care se află, Europa nu va mai putea face nici măcar efortul de a se remorca la locomotiva Viitorului; va fi cel mai probabil remorcată de alţii. Pe ce mă bazez?

În faţa lumii nu se află, cum nu s-a aflat niciodată, un singur viitor, ci mai multe; porţi către lumea care, folosindu-se de urzeala evenimentelor prezente, ca de o punte a suspinelor, ca de un firav pod de liane aruncat peste hăul prăpastiei numită Necunoscut, ne trece dincolo. Dacă lăsăm deoparte traseele care trec printr-o catastrofă (nu pentru că ar fi foarte puţin posibile, ci pentru că formează un alt vast subiect), atunci Parcele mai torc pentru Europa doar trei fire ale destinului. Unul care o leagă de America şi de soarta ei. Dacă Statele Unite vor găsi o soluţie pentru a evita catastrofa unei masive prăbuşiri economice, atunci viitorul Europei va fi în continuare unul Atlantic. Dacă nu, atunci Europa se va scufunda dimpreună cu marele continent American. Un alt fir leagă Europa, debranşată de la conexiunea americană, de soarta şi evoluţiile Rusiei. Nu o spun eu prima dată, au spus-o mulţi alţii înainte: partea de vest a continentului este, din punct de vedere geo-politic, un apendice ale Rusiei. Cine nu vede desenul acesta ca foarte probabil să se se întrebe de ce politica americană se depărtează tot mai mult şi mai vizibil de Europa şi de ce Rusia şi Germania au început să dezvolte proiecte de cooperare cu orizonturi care vizează, deja, secolul următor! Al treilea fir este cel care se toarce din fuiorul de istorie numit Asia. China, India, Japonia, încadrate de Rusia şi Statele Unite, descriu deja un spaţiu de centralitate geo-politică a lumii care are mai multe şanse să deseneze viitorul, inclusiv cel al Europei, decît orice demers sau decizie a vreunui conclav politic de la Bruxelles! De la strategii de dezvoltare economică şi tehnologică, la reorganizarea păcii, ori dezlănţuirea războiului, relaţiile politice, tensiunile, forţele de cooperare, soluţiile la problemele reorganizării sociale, tot ceea ce se întîmplă în acest mare pentagon al forţelor îl face să fie adevăratul creuzet al viitorului. Un viitor la care Europa are o şansă să fie parte, dar nu ca jucător principal, ci ca o subperiferie. Asta în varianta optimis­tă! În cea pesimistă, va fi doar un spaţiu de decompresie pentru tensiunile spaţiului nord african şi ale Orientului Mijlociu, de la cele politice, la cele demografice şi economice.

Desigur, fîţîiala la şi de la Bruxelles nu poate fi scoasă de pe agenda politicienilor noştri! Ei au datoria să plaseze România cît mai favorabil în această bătălie a resurselor de supravieţuire, dacă nu de dezvoltare, care mai sunt încă generate în sistemul Uniunii Europene. Vestea proastă este că, aşa cum în interior societatea românească este incapabilă să se organizeze pentru a absorbi şi utiliza în propriul interes resursele alocate de UE, tot aşa nici politicienii noştri nu au nici ştiinţa şi nici mijloacele pentru a face faţă, în exterior, bătăliei la care, de fapt, asistă de pe margine! Un lucru este, însă, cert: de bine sau de rău, destinul României va rămîne unul eminamente agricol...pardon... european!