VOCI BNR vrea să pună botniţă economiei româneşti

În cadrul conferinţei de presă în care a prezentat Raportul trimestrial asupra inflaţiei, domnul Mugur Isăres-cu, guvernatorul Băncii Naţionale a României (BNR), ne-a oferit prilejul de a ne întîlni, din nou, cu unele dintre perlele gîndirii sale macroeconomice.

Am reţinut, în premieră absolută, declaraţia domnului guvernator conform căreia sîntem martorii unei schimbări fundamentale în politica BNR, această schimbare fundamentală constînd în "ţintirea inflaţiei". Şi, pentru a nu ne lăsa nedumeriţi, domnul guvernator ne anunţă că, pe viitor, orice măsură pe care banca centrală o va lua va avea ca scop principal păstrarea stabilităţii preţurilor. Mai mult, chiar, Banca Naţională, adică guvernatorul ei, crede că ţinerea sub control a stabilităţii preţurilor este unica şansă pentru o "creştere economică sănătoasă" în următorii cinci-şase ani.

Această afirmaţie a domnului Mugur Isărescu are un pronunţat iz de autodenunţ. Păstrarea stabilităţii preţurilor nu a constituit şi pînă acum scopul principal al măsurilor luate de către Banca Naţională a României? Există vreo bancă centrală în lumea modernă al cărei scop principal să fie altul decît păstrarea stabilităţii preţurilor? Pînă la această conferinţă de presă, scopul principal al activităţii BNR a fost, cumva, generarea şi întreţinerea hiperinflaţiei postdecembriste, care a atins cote anuale de peste 200%, hiperinflaţie care a generat, la rîndul ei, nu "creştere economică sănătoasă", ci, dimpotrivă, reducerea drastică a Produsului Intern Brut al ţării, devalorizarea şi distrugerea capitalului naţional, reducerea "durabilă" a salariilor şi pensiilor, a veniturilor marii majorităţi a românilor? După 1989, politica monetară a BNR a avut, cumva, ca subţinte, falimentarea întreprinderilor de stat, astfel încît acestea să poa-tă fi cumpărate, adică "privatizate" la preţuri de sute de ori mai mici decît valoarea lor reală, sau reducerea draconică a preţului forţei de muncă româneşti, astfel încît românii să muncească pe salarii de mizerie, atît la ei acasă, cît şi în străinătate?

Merită atenţie şi ideea exprimată de domnul Isărescu conform căreia "economia creşte, nu mai trebuie să o stimulăm". Ba, dimpotrivă, continuă guvernatorul BNR, trebuie limitată "pe orice cale" cererea agregată - consumul populaţiei, al entităţilor private şi al celor guvernamentale.

Nu este nevoie să fii doctor în economie şi nici guvernator al băncii centrale pentru a înţelege că nu poate exista creştere economică fără o creştere concomitentă a cererii şi a ofertei corespondente. În plus, studenţii economişti învaţă, încă din primele luni de studii, că economia modernă, aceea practicată de ţările prospere ale lumii, nu creşte de la sine, ci este rezultatul participării active - şi creative - a proprietarilor de capitaluri şi ai forţei de muncă, precum şi a statului democratic şi responsabil, toţi aceşti factori încercînd să "stimuleze", pe toate căile, creşterea economică.

Nu creşterea cererii, a consumului, ca atare, este pericolul cu care se confruntă, în prezent, economia românească, ci creşterea artificială a acestui consum, ca urmare a introducerii în sistemul economic, prin aşa-zisa reformă postdecembristă, a unor viruşi cu acţiune perturbatoare şi dis-tructivă. Domnul guvernator fie nu sesizează adevărata problemă, fie evită să o prezinte opiniei publice.

Problema reală care se află în spatele îngrijorărilor domnului guvernator este aceea că o bună parte a consumului exis-tent în economia românească nu se bazează pe venituri create în această economie, la timpul prezent, ci pe venituri create în afara ţării şi pe avuţia creată înainte de 1990 şi trans-formată, acum, în fond de consum, prin aşa-zisa privatizare.

Politicile economice nefaste aplicate de către guvernanţii postdecembrişti se răzbună acum şi se vor răzbuna şi în anii următori.

Aducerea marii majorităţi a populaţiei la sapă de lemn, reducerea dramatică a salariilor, a determinat milioane de români să-şi ia lumea-n cap, să caute locuri de muncă mai bine plătite în străinătate. Chiar dacă acolo se angajează în "job"urile cele mai grele şi mai umilitoare şi sînt plătiţi cu salarii mult mai mici decît cele ale localnicilor, ei cîştigă miliarde de euro, pe care le aduc sau le trimit acasă, în ţară. Dacă, după 1989, industria naţională nu ar fi fost pusă pe butuci, o parte a ei fiind vîndută ca fier vechi, ci, dimpotrivă, ea ar fi fost, cum era firesc, înnoită, modernizată, miliardele de euro aduse în ţară de cei care lucrează în străinătate ar fi fost cheltuite pentru cumpărarea produselor realizate în ţară, contribuind, astfel, la îmbunătăţirea balanţei de plăţi externe. În lipsa produselor autohtone, banii dezrădăcinaţilor sînt cheltuiţi pentru cumpărarea de produse din import, generînd deteriorarea balanţei comerciale externe.

În România postdecembristă, cu rarisime excepţii, oamenii au acumulat averi uriaşe nu creînd avuţie, adică producînd bunuri şi servicii pe care să le vîndă în piaţă la preţuri superioare costurilor, aşa cum se întîmplă în adevăratele economii de piaţă. Aceşti profitori ai tranziţiei s-au îmbogăţit furînd de la stat, sau de la cetăţeni, cumpărînd de la stat bunuri la preţuri sub valoarea lor, vîn-zînd statului bunuri la preţuri peste valoarea lor, neplătind statului taxele şi impozitele cuvenite, înşelîndu-i pe cetăţeni prin bănci şi fonduri de inves-tiţii astfel reglementate încît să permită înşelarea cetăţenilor. De ce să te chinui să produci, să inovezi, să creezi noi bunuri şi servicii, cînd poţi obţine avuţie dînd o mică şpagă de cîteva mii de euro pentru a cumpăra, prin "privatizare", o fabrică de sute de milioane de euro. Această fabrică va fi revîndută - întreagă, sau ca fier vechi şi cărămizi - la un preţ de cîteva ori mai mare decît cel încasat de stat prin vînzarea ei. "Profitul" obţinut astfel este unul artificial. El nu provine din producţia şi vînzarea în piaţă a unor bunuri sau servicii acceptate de cumpărători. Banii reprezentînd acest "profit" creează o cerere artificială, peste aceea rezultată, natural şi firesc, din producţia curentă de bunuri şi servicii acceptate de piaţă. În plus, aceşti bani, fiind obţinuţi fără efort şi în sume mari, sînt cheltuiţi, în cea mai mare parte, pentru cumpărarea de bunuri şi servicii de lux, din import, grevînd şi ei balanţa comercială şi de plăţi externe.

Într-o economie normală, sănătoasă, circulă o singură monedă, moneda naţională, aflată sub controlul băncii centrale a statului respectiv. Străinii care doresc să cumpere produsele ţării în cauză trebuie să-şi schimbe propria lor monedă în moneda ţării gazdă. Şi cumpărările pe credit se fac tot în moneda ţării gazdă. În România postdecembristă, pe lîngă moneda naţională, circulă, în deplină libertate, şi alte monede. Se acordă credite în lei, dar şi în euro şi în dolari.

Constatînd că avem o economie "euroizată şi dolarizată", domnul Isărescu ajunge la concluzia că trebuie luate urgent măsuri pentru a descuraja creditul în valută, ameninţînd, în acest sens, cu urcarea rezervelor minime obligatorii la depozitele în valută, "în şapte trepte, pînă la 100%". Deci, toată valuta deţinută de băncile din România urmează să fie depusă la BNR şi să primească dobîndă. Este adevărat, una mai mică, dar garantată. Pe banii cui? Ai domnului Isărescu, sau ai cetăţenilor României ?

Depozitele în lei - şi creditele acordate în baza lor - reprezintă avuţie naţională confirmată de piaţa românească. Ele provin din venituri - salarii, profituri - create cu bunuri şi servicii vîndute în piaţa românească, acceptate de cumpărători. Depozitele în valută - şi creditele acordate în baza lor - nu au în spate măr-furi acceptate de piaţa românească. De aceea, creditele în valută generează consum artificial, presînd şi asupra preţurilor şi asupra balanţei de plăţi externe.

Creditele în valută nu trebuie descurajate, ci eliminate complet. Prin Constituţie, nu prin voinţa guvernatorului băncii centrale.

Soluţia însănătoşirii economiei româneşti nu constă în limitarea "pe orice cale" a cererii, a consumului, ci în creşterea "pe orice cale" a producţiei naţionale, ceea ce presupune înlocuirea actualei economii oligarhice, neproductive şi parazitare, cu o economie democratică, productivă şi performantă.