VOCI O altă concepţie bugetară şi fiscală

După ce în campania electorală actuala putere ne-a promis, pe lîngă altele, şi o guvernare bazată pe transparenţă, domnul Tăriceanu a uitat promisiunea, a ignorat sindicatele şi patronatele, societatea civilă, şi a încropit un buget despre care, deocamdată, ştim numai că a nemulţumit mai mulţi membri ai cabinetului, unul dintre aceştia, cel de la învăţămînt, dîndu-şi demisia, în semn de protest faţă de banii puşi la dispoziţia ministerului sau prin proiectul de buget elaborat de Guvern.

Pînă cînd bugetul aprobat de cabinet o să devină public, am reţinut declaraţia domnului prim-ministru exprimată la aflarea veştii despre demisia ministrului sau de la educaţie: "Am cerut membrilor cabinetului, spune domnia sa, să sumarizeze creşterile bugetare solicitate. Au rezultat 70.000 miliarde, adică 2% din PIB, în mod evident nu avem aceşti bani". Simplu. Nu sînt bani.

Dezbaterea proiectului de buget pentru anul 2006 în Parlamentul ţării, dezbatere la care ar trebui să participe şi societatea civilă, ar avea de cîştigat dacă nu s-ar reduce la obişnuita ciorovăială prin care toţi cer şi nimeni nu dă, fiindcă n-are de unde. Pentru această dezbatere, supun atenţiei celor interesaţi următoarele aspecte:

1. În anul 2006, vom realiza un PIB în valoare de circa 63 miliarde euro, cu 3% mai mult decît realizam în anul 1989. Creşterea economică din ultimii ani este, însă, una artificială, ea bazîndu-se pe sporirea aberantă a datoriei externe. Plusul de PIB pe care îl obţinem îl "externalizăm", plătind ratele la împrumuturi şi dobînzile aferente. Ţara rămîne la fel săracă, iar marea majoritate a românilor este mult mai săracă decît era în 1989. Aici ne-au adus cei 16 ani de "reformă" economică postcomunistă, de "privatizare" contra mită şi de economie oligarhică, neproductivă şi parazitară.

Dacă am fi aplicat cealaltă "variantă" de reformă economică, pe care eu am pus-o la dispoziţia ţării în 1990, ar fi fost posibil să realizăm un ritm anual de creştere asemănător celui obţinut în această perioadă de China, sau, mai aproape de noi, de Irlanda, adică de 8-9% pe an, astfel încît în anul 2006, PIB-ul nostru nu ar mai fi fost de 63 miliarde euro, ci de 225 miliarde euro. Cu 3,7% din PIB-ul de 225 miliarde euro, educaţiei naţionale i s-ar fi pus la dispoziţie suma de 8,3 miliarde euro şi nu de 0,57 miliarde, cît i-a aprobat Guvernul Tăriceanu.

Ce-i de făcut? Ceea ce trebuia să facem din 1990: să începem construcţia unei economii democratice, productive şi performante. Cum? Redistribuind capitalul, prin adoptarea unei legi care să-i despăgubească pe cetăţenii României pentru capitalul de care au fost deposedaţi după 1989, o lege care să descătuşeze şi să pună în valoare potenţialul de producţie, de muncă, inovaţie şi economisire al naţiunii.

2. "Reforma" postcomunistă nu numai că ne-a împiedicat să sporim producţia naţională în ritmul la care eram îndreptăţiţi prin avuţia productivă pe care o acumulasem pînă în 1989, dar a determinat şi malformaţii în distribuirea veniturilor create în economie, cu consecinţe dramatice asupra structurii cheltuielilor populaţiei şi a celor bugetare.

În 1989, salariile reprezentau 37% din PIB-ul ţării. În anii următori, ponderea salariilor a scăzut continuu, ajungînd la 21% în anii 1995, 1996 şi la 14% în anii 2001-2004. În schimb, ponderea profiturilor a crescut de la 43% în 1989 la 74% în anii 2001-2004.

Voi avea alte ocazii în care voi descrie "ingineria" financiară prin care s-a ajuns la această monstruozitate în distribuirea primară a venitului creat în economia românească. Evidenţiez aici numai impactul dezastruos pe care această schimbare a raportului dintre salarii şi profituri îl are asupra veniturilor bugetului de sat, al asigurărilor sociale şi de sănătate. Contribuţiile pentru pensii şi sănătate sînt calculate numai în funcţie de salarii, nu şi de profituri.

Chiar şi cu un PIB de 63 de miliarde de euro, restabilirea ponderii salariilor la un nivel de 35-37% din PIB ar determina sporirea substanţială a veniturilor bugetului, a fondurilor disponibile pentru pensii, învăţămînt, sănătate. Iată cum ar putea domnii parlamentari şi domnii miniştri să facă rost de bani pentru buget, fără să caute, cu disperare, impunerea de noi şi noi biruri.

3. În 1989, cheltuielile de la bugetul de stat pentru învăţămînt, cercetare, cultura, sănătate şi protecţie socială - adică principalele servicii publice oferite de statul român cetăţenilor săi - erau egale cu echivalentul a 8,85 miliarde euro actuali. În anul 2004, aceleaşi cheltuieli au însemnat 2,27 miliarde euro. Deci de 3,9 ori mai puţin.

În 1989, cheltuielile de la bugetul de stat pentru autorităţi şi ordine publică au fost egale cu echivalentul a 0,3 miliarde euro. În anul 2004, aceleaşi cheltuieli s-au ridicat la suma de 1,59 miliarde euro. De 5,3 ori mai mult.

Cifrele de mai sus arată că statul român postcomunist este un stat autocratic, care guvernează pentru sine, nu pentru popor.

Iată trei aspecte esenţiale care privesc strategia economică, bugetară şi fiscală, viitorul ţării, aspecte care ar putea fi luate în considerare de domnii senatori şi deputaţi, ca şi de domnul prim ministru, înainte de a cere colegilor săi să-şi "sumarizeze" cererile de bani de la buget, ca să le poată spune, simplu, că nu sînt atîţia bani cît cer domniile lor.