VOCI Restauraţie vs restaurare

Niciodată în România cedarea puterii n-a fost o predare de bunăvoie şi necondiţionată. Oricine a ajuns să domine establishment-ul naţional a fost preocupat să-şi întărească pentru sine instituţiile de forţă şi pârghiile informale de putere. În logica sa, a celui care şi-a învins pretendenţii la supremaţie. De aceea, mentalitatea românească a liderului este următoarea: învingătorul ia totul şi nimic nu se partajează.

Inutil de spus că un sistem democratic, construit pe concesii şi reprezentări reale ale minorităţilor, în-curcă şi chiar îi blochează pe conducătorii excesivi, predis-puşi la autoritarism. Spre deosebire de timpurile feudale sau pre-industriale când derapajele de putere duceau la crime şi absolutism, astăzi avem o comunitate a statelor civilizate care veghează la menţinerea "ordinii". Rolul acesteia este să aplice riguros formele de contingentare a răzvrătiţilor. Cu alte cuvinte, odată ce ai acceptat să aderi la un club exclusivist, eşti obligat să-i respecţi regulile.

Dar ce se întâmplă când un conducător al României este contestat în acţiunile sale mai mult decât îşi permite acesta să accepte? Atunci când adversarii acumulează putere informală (ba chiar reală, instituţională) în dauna celui care deţine instrumentele de coerciţie şi control. Echilibrul, aparent democratic, se rupe.

Cum spuneam, liderul român este obişnuit să cuprindă în mâinile sale toată gama de mecanisme care-l menţin la putere, cel puţin un mandat. Cum acesta face uz de ele, în orice moment, numai caracterul său poate decide în ce măsură este dispus să cedeze din prerogativele sale.

Asistăm în această perioadă la un război subteran între cei care deţin dreptul (nelegitimat popular) de a conduce ţara şi cel care continuă să fie legitim (formal) într-o poziţie dominantă. Absurdul situaţiei este acela ca preşedintele - care a deţinut puterea cvasi-absolută în trecut - îşi pierde cu fiecare zi care trece fundamentul puterii sale. Mai mult, pe lîngă surparea conglomeratului de instituţii subordonate, şeful statului nu mai poate ieşi nici din rolul său. A devenit prizonierul propriei puteri. Şi, în această ipos-tază, nu mai poate mima îngrijorări naţionale şi nici ataca onest acţiunile adversarilor săi. Odată ce ai fost (p)artizanul unui "absolutism democratic" şi poporul ţi-a recunoscut acest "drept excesiv", ai de ales: fie îl cedezi, fie te lupţi pentru el până la capăt.

Suporterii politici ai ambelor tabere şi-au mobilizat militanţii pentru acest război. Deşi miza bătăliei nu este cine învinge, ci, mai degrabă, cât de repede se termină ea. Pentru că, în definitiv, votul uninominal majoritar, Constituţia, dreptul la reprezentare externă, legea referendumului, controlul asupra serviciilor de informaţii sunt doar nişte lupte politice. Acestea au ca finalitate recunoaşterea statutului de "preşedinte - jucător" sau, din contră, reducerea acestuia la rolul său iniţial, de lider - mediator. Asistăm, asadar, la o "restauraţie" (după cum îi spun partizanii preşedintelui) adică revenirea la un regim anacronic, sau la o restaurare (repunere în logica instituţională pre - Băsescu), a unui ansamblu de norme şi principii pe care este aşezată societatea românească.

Să nu uităm, însă, că excesul de putere există în fiecare dintre noi. Şi că, depinde doar de majoritate şi de instituţiile democratice să ni-l temperăm ori anihila, dacă este vădit anti-democratic. Cum noi, ca alegători şi cetăţeni activi, n-am fost în stare să ne împotrivim unui preşedinte - jucător, ar fi bine să acceptăm că reinstaurarea unor mecanisme normale de funcţionare a societăţii se va face politic, prin în-lăturarea celor care le-au impus.

Când contestăm votul uninonimal majoritar să ne gândim ce ne-ar asigura revenirea la o reprezentare reală a voinţei populare? Acest obiectiv nu poate fi atins prin favorizarea unui partid preocupat exclusiv de maximizarea scorului său electoral, prin artificii juridice. În realitate, numai participarea la vot este garanţia că opinia noastră devină majoritară.

În loc să căutăm perfecţiunea unui model de societate, am face bine să constatăm distorsiunea de la parcursul democratic şi să sancţionăm erorile în ordine cronologică. Nu poţi critica prezentul fără să clarifici premisele din trecut. În loc să deplângem îngustarea mecanismelor de menţinere la putere a unor conducători autoritari, mai bine reflectăm cum să le reprimăm asemenea excese de la norma democratică.

Pentru prima oară în istoria modernă, România este condusă bicefal. Şi, din păcate, nu putem apela la modele externe sau referiri similare. Suntem nevoiţi să experimentăm ori să facem drumul înapoi spre un punct de echilibru, relativ cunoscut. Acest drum ne poate clarifica opţiunile de viitor sau, din contră, ne va înfunda într-un parcurs mocirlos, lipsit de finalitate explicită.