Votul uninominal consecutiv

Adesea auzim, cu referire la analiştii şi la comentatorii politici: "Nu faceţi altceva decât să criticaţi şi nu veniţi niciodată cu o propunere constructivă!". În ce mă priveşte, am unele îndoieli că rolul unui comentator politic este acela de a se substitui unei clase politice rămasă în pană de idei. Dar pentru că obiecţia de mai sus are o măsură de merit, am să vin cu o modestă propunere. Dar mai întâi, ceva despre votul uninominal în general.

Ce înseamnă să alegem pe cineva într-o funcţie? - indiferent care e aceasta: preşedinte, primar sau bucătar-şef. Înseamnă să îl desemnezi pe "cel mai bun", după care opţiunile tuturor sunt numărate şi câştigătorul declarat. Din punct de vedere formal, pare simplu. În realitate nu este aşa. Toate sistemele de vot, fără excepţie, suferă, prin construcţia lor, de anumite inconveniente. Teoreticienii alegerilor raţionale, o disciplină mai curând matematică decât politică, ştiu că în unele cazuri sistemele de vot produc rezultate şi efecte contra-intuitive.

O parte din problemă stă în neclaritatea termenilor. Ce înseamnă "cel mai bun"? Sau "alegere"? Iată un exemplu. Avem pe candidatul Marinică. E susţinut fanatic de 40% din electorat, dar detestat visceral de 60%. Oponentul lui este Georgică. El e susţinut puternic de doar 30%, dar restul de 70% sunt de acord că e un om de treabă. Care dintre ei este "cel mai bun"? Care "merită" să fie ales? Depinde ce înţelegem prin "cel mai bun". În consecinţă, depinde de sistemul de vot pe care îl socotim just. Într-un sistem precum cel al majorităţii relative (first-pass-the-post) din Anglia, ar fi fost ales Marinică. În sisteme preferenţiale, precum cel din Irlanda (instant runoff voting), ar fi fost ales Georgică.

Se spune că democraţia e "conducerea de către popor". Iar poporul îşi face cunoscută voinţa prin vot. Dar ce înseamnă "a vota"? Simpla ştampilă pusă pe un nume reflectă ea preferinţele noastre reale? Iarăşi, teoreticienii alegerilor ştiu că adesea răspunsul e negativ. Mulţi alegători aleg să voteze "tactic", adică să ia în calcul nu doar propriile preferinţe, ci şi preferinţele celorlalţi. Votul tactic maschează adevăratele noastre preferinţe. Câţi i-au preferat cu adevărat pe Băsescu sau pe Năstase la ultimele alegeri şi nu i-au votat decât pentru că ştiau, din sondaje, că aceştia "au şanse"?

Mai grav e altceva. Votul în care alegi un sigur candidat, excluzându-i pe toţi ceilalţi, nu reflectă nici el fidel opţiunile alegătorului. În sistemul pe care îl avem acum, dacă l-am votat în 2004 pe Băsescu, asta înseamnă că sunt obligat să îi pun "în aceeaşi oală" pe Petre Roman, pe Raj Tunaru şi pe Vadim Tudor. Dar ei nu sunt acelaşi lucru. Iată de ce în organizaţiile unde precizia alegerii e importantă, cum ar fi în societăţile academice, ştiinţifice sau inginereşti, se folosesc, adesea, alte sisteme de vot decât uninominalul simplu sau în două tururi, care sunt destul de imprecise.

Un asemenea sistem propun acum pentru alegerile prezidenţiale. Nu l-am inventat eu, ci doar îl traduc drept "vot uninominal consecutiv" (approval voting). Frumuseţea acestui sistem e că nu presupune, practic, nicio schimbare. Buletinul de vot e acelaşi. Modul de numărare a voturilor e acelaşi. Înregistrarea candidaţilor e aceeaşi. Se votează cu aceeaşi ştampilă. Schimbarea e una singură: în loc să votez un singur candidat, pot vota, dacă doresc, pe fiecare, pe rând. Altfel spus, dacă am 4 candidaţi, pot pune ştampila "Votat" pe George şi pe Vasile, dar pot refuza să o pun pe Ion şi pe Marin. Îi pot vota, la rigoare, pe toţi sau pe niciunul. În funcţie de câţi consider că sunt calificaţi să devină preşedinte. La final se adună voturile pentru fiecare dintre candidaţi.

Avantajele ar fi considerabile. Mai întâi, unul fiscal. Sistemul e pur uninominal, dar are un singur tur. Cheltuielile ar fi reduse, aşadar. Dispărând turul II, dispare şi meciul în noroi dintre cei doi candidaţi cel mai bine plasaţi, odată cu alianţele bizare pe care aceştia sunt nevoiţi să le încheie. Cel mai important, acest tip de scrutin reflectă mai bine preferinţele noastre. Care nu sunt neapărat exclusive, indiferent de tipul de alegere. Dacă mie îmi place mai ales îngheţata de vanilie, asta nu înseamnă neapărat că resping îngheţata de căpşuni, nu-i aşa? În fine, genul de candidat favorizat de acest sistem e unul mai moderat, capabil să mobilizeze susţinere din partea mai multor categorii de alegători.

Pe cale să trimit acest articol la ziar, mă întâlnesc cu un prieten - analist politic! Îi spun despre ce e vorba. Nu e de acord: "Ascultă, nimeni nu o să accepte sistemul acesta. Tu doreşti ca politica să fie un joc raţional, iar alegerile să fie precum campionatul, decise la calculul punctelor. Alegătorii însă vor să vadă mai ales finala Cupei, meciul direct. Tu vrei să îi privezi de emoţia ultimului minut, de faulturi în careu, de sânge şi de scandal". Ingredientele obligatorii ale politicii locale...