Vremea comisiilor

Vine o vreme când aproape orice e posibil. Iar acum, într-o Românie turmentată de căldură şi intoxicată de pandemia politicianistă, pare să fi venit vremea comisiilor parlamentare de anchetă. Comisii parlamentare de anchetă au mai fost, dar de data aceasta ceva pare să se fi schimbat. Până de curând, se spunea că rolul unei comisii parlamentare de anchetă este de a face uitat un caz politic sensibil, motiv pentru care această practică a contribuit mult la prăbuşirea legitimităţii puterii legislative. Este însă, şi mai ales ar putea deveni vreodată, în ţara noastră, legislativul o autentică putere? Transformat de partide într-o anexă docilă a guvernului - şi prin abuzul utilizării excesive a disciplinei de partid, dar şi datorită predispoziţiei generaţiei fondatorilor de a repeta, fie şi involuntar, experienţa comunistă a "centralismului democratic"- Parlamentul pare să fi renăscut din propria cenuşă.

Mai întâi, a fost mediatizata comisie Ridzi, urmată aproape instantaneu de comisia Nemirschi şi de relansarea dezbaterilor privind raportul comisiei Tăriceanu-Sterling. Şi vine acum comisia Udrea. Însă, de ce această nouă etapă în evoluţia comisiilor parlamentare de anchetă are ceva aparte? Poate pentru că are consecinţe asupra începerii urmăririi penale în cazul unor miniştri în funcţie? Cel puţin, în cazul Ridzi, aşa s-a întâmplat. De aceea, unii vor vorbi despre oportunitatea transformării parlamentului într-o reală putere de control a executivului. Dar, cu o floare nu se face primăvară! Căci, toată această agitaţie parlamentară estivală are o legătură directă cu alegerile prezidenţiale din noiembrie. Şi, din această cauză, dincolo de amănuntele fiecărui caz în parte, procedura nu are nimic nou.

Pe la începutul anului 2003 - poate şi datorită zvonului privind posibila candidatură a lui Traian Băsescu la preşedinţie, şi nu doar la primărie - a fost redeschis celebrul dosar Flota. Atunci, la solicitarea preşedintelui Ion Iliescu şi în urma avizului Comisiei speciale înfiinţată prin modificarea legii responsabilităţii ministeriale în 2002 se cerea reluarea cercetării penale în cazurile foştilor miniştri ai transporturilor Traian Băsescu (ministru între 1991-1992 în guvernele Roman şi Stolojan), Paul Teodoru (ministru FDSN în guvernul Văcăroiu între 1992-1994) şi Aurel Novac (ministru PUNR în guvernul Văcăroiu între 1994-1996). Traian Băsescu mai fusese anchetat în acest dosar prin 1996, când demisionase demonstrativ şi oportun din parlament cu câteva luni înaintea alegerilor pentru a se pune la dispoziţia justiţiei. Atunci se constatase că acţiunile sale din perioada 1991-1992, când în calitate de ministru a negociat şi semnat afacerea Petroklav (joint-venture încheiat între Petromin şi Thorvald Klaveness din Norvegia), nu erau ilegale. Dar suspiciunea a rămas şi a justificat redeschiderea dosarului în 2003 pe baza avizului comisiei speciale, cât şi reluarea continuă a acuzaţiilor.

Mai apoi, în noiembrie 2007 Curtea Constituţională a declarat neconstituţional articolul din 2002 din legea răspunderii ministeriale prin care era înfiinţată comisia specială de la Cotroceni care analiza cererile procurorilor de urmărire penală a miniştrilor. Aşa că toate anchetele realizate pe această bază procedurală sunt nule de drept.

Ca atare, "bătălia comisiilor" din această vară nu este decât contextualizarea unei tradiţii electoraliste consacrate. Căci şi episodul Flota nu a fost decât una din multele anchete şi dosare folosite pentru a favoriza sau defavoriza candidaturi la prezidenţiale. Putem aminti aici şi ancheta parlamentară, dar şi procesele din dosarul Ţigareta II care au contribuit la decizia preşedintelui Emil Constantinescu de a nu mai candida la propria succesiune în 2000. Oricum, până la metamorfozarea parlamentului dintr-o instituţie anexată partidelor într-o reală putere mai sunt încă multe etape de trecut. Dacă rolul acestor comisii este doar acela de a da lovituri candidaţilor adverşi, operaţiunea de relansare a parlamentului ca instituţie de control al executivului va eşua.