Somnul raţiunii
Cornel CodiţăEditorial / 8 august 2018
Ştie oricine, nu se mai îndoieşte nimeni... naşte monştri! Ei, şi? După asta, ce urmează? Pare simplu: zgîlţîim bine raţiunea pînă se trezeşte din toropeala ei cea rea şi... gata! Konec filmu: Harap Alb a salvat-o pe fata Împăratului Roş şi acum nu mai are alta de făcut, decît să contemple avantajele căsătoriei din "dragoste"! Toate bune şi frumoase, doar că, spre deosebire de ficţiune, pîrdalnica de realitate nu vrea cu nici un chip să stea în formule simple. Bunăoară, "raţiunea" asta, cine e ea? Că doar nu-i, aşa... o bătrînică aţipită lîngă cuptior pe care să o baţi uşor pe umăr şi ea să tresară imediat ruşinată că, după o zi întreagă de roboteală, în loc să mai urce cîteva tîrnuri de lut în pod, s-a îngăduit să-şi odihnească oleacă oasele şi să pună geană peste geană! Să zicem că, după ce tragi plapuma jos de pe ea, îi dai un ţignal în ureche şi îi arunci vreo două-trei găleţi de apă rece în cap, ea, Raţiunea, tot nu se trezeşte... atunci, ce te faci? În sfîrşit, punem la lucru ştiinţa modernă, îi facem o intravenoasă cu adrenalină şi madam Raţiune sare în picioare, vioaie şi trează, de parcă n-ar fi dormit niciodată şi nici n-ar fi fost deja dusă mai bine de jumătate către lumea cealaltă! OK, cu ea rezolvăm noi, cum rezolvăm, dar cu monştri deja născuţi, pînă să se trezească dumneaei, de ei cine se ocupă, cînd, cum, cu ce costuri şi cu ce consecinţe, cît durează "deparazitarea realităţii" de odraslele Întunericului, lăsate să hălăduiască libere prin ograda noastră? Şi, mai la urmă, cine plăteşte oalele sparte?