Băieţii cu chibrituri

Franţa este în flăcări, aşa cum odinioară a fost şi Mississippi, cum au fost suburbiile Los Angeles-ului, ori cele ale oraşelor britanice şi japoneze. Episoadele de "violenţă urbană" nu sînt o noutate. Ele au însoţit mereu perioadele critice din viaţa mega-structurilor economico-sociale pe care le numim oraşe, fie că erau în expansiune, fie că se aflau în decădere, ori în diverse stadii de "năpîrlire", între două ere.

Acţiunile sînt de o simplitate dezarmantă: o sticlă umplută cu petrol, un fitil din orice zdreanţă de bumbac, un chibrit care se aprinde, un geam spart la maşina din parcare. Un gest energic care propulsează mica bombă artizanală pe casa scării unui bloc, în maldărele sacilor de gunoi, spre maşina poliţiei care patrulează. Pe jumătate, un joc de-a "hoţii şi vardiştii", dar cu personaje reale. Pe jumătate, un gest de sfidare a autorităţii. Şi mai e loc pentru multe alte jumătăţi: cea a revoltei, cea a răzbunării, cea a satisfacţiei de a-ţi fi făcut simţită prezenţa, într-un fel care nu mai poate fi ignorat de nimeni, cea a disperării, ori a protestului. Toate aceste "jumătăţi" de adevăr se amestecă pentru a crea peisajul cu incendii care cuprinde de două săptămîni suburbiile Franţei.

Dificultatea cea mai mare pare a fi, atît pentru autorităţi, cît şi pentru cei care încearcă să desluşească sensurile acestei violente forme de comunicare socială, să dea un nume fenomenului. Să-l catalogheze. Să-l pună într-un "insectar".

Ministrul de interne al Franţei nu s-a sfiit să vorbească de un complot împotriva Republicii. De acţiuni bine concertate, dirijate. Un complot al "scursurilor societăţii" spune domnul Sarkozi. Al celor cărora Franţa le-a oferit cu generozitate o şansă, pe care o răsplătesc acum cu un "viol în grup". Teoreticienii moderni ai studiului social au inventat conceptul de "mulţime inteligentă". Acţiunile grupurilor ad-hoc sînt uşor de organizat, aproape spontan, datorită comunicării moderne prin telefoane mobile sau pe net. Există, desigur, şi discursuri mult mai radicale. "Patria mamă a fost trădată de Republică", sună sentinţa-avertisment a lui Jean Raspail. Ceea ce vedem acum este doar prologul unui dezastru anunţat. Hrănit de eşecul lamentabil al "politicii de deschidere", promovate de o generaţie care a cultivat "comunităţile alternative", care a deschis calea unui exod necontrolat al "străinilor". Dis-cursul lui Jean Marie Le Pen pare, dintr-o dată, unul "echilibrat". Culegem roadele a ceea ce au semănat cei pentru care valorile noastre nu mai contează. Ciocnirea civilizaţiilor are loc la noi acasă. Ea este, de fapt, asaltul subculturii periferice, străine, împotriva civilizaţiei noastre. Nici discursul stîngii nu duce lipsă de certitudini în explicarea fenomenului. Locul fostului "proletariat al dezmoşteniţilor autohtoni" a fost luat de "noul proletariat al dezmoşteniţilor emigranţi".

Este Franţa creuzetul unui nou tip de "război social"? Pot cupla aceste violenţe spontane cu fenomenul terorismului? Sau, deja, conexiunea a fost făcută? Este un eşec al guvernării sau unul de sistem? Este un eşec al politicilor permisive, adunate sub stindardul "multiculturalismului", sau un eşec structural al "societăţilor post-industriale"? Este un eşec al "comunităţilor care resping integrarea" sau al celor care "au atins pragul critic al capacităţii lor de a-i integra pe alţii"? Aceste întrebări vor persista, cu siguranţă, şi după ce focurile, aprinse în fiecare noapte de "insurgenţi", vor fi potolite de măsurile stricte de control ale autorităţilor, sau de epuizarea naturală a "energiei distructive" a actualei generaţii de "dezmoşteniţi".

În căutarea răspunsurilor care să cuprindă toate "jumătăţile de adevăr" spuse pînă acum, evenimentele din Franţa par să traseze o legătură directă între "omul uni-dimensional" al lui Marcuse şi "omul revoltat" al lui Camus. Marcuse susţinea, acum o jumătate de secol, că uni-dimensionalitatea omului modern este o consecinţă a "integrării sale depline" în sistemul societăţii de consum. Evenimentele din Franţa, "terorismul străinilor autohtoni", violenţa mişcărilor anti-globalizare ne arată că ea poate fi şi o consecinţă a excluderii, a traiului definitiv cantonat la periferia "societăţii de consum", ori a "societăţii globale". Iar, atunci cînd nu mai este nici o speranţă, Revolta, spune Camus, devine singura strategie disponibilă pentru a mai afirma şi salva "umanitatea" din noi.

Dacă vom avea tot mai mulţi copii şi tineri care, pentru a se încălzi, vor avea la îndemînă doar cutia cu chibrituri, să nu ne mirăm prea tare dacă focul va cuprinde şi casele din jur!