Boli profesionale

Sînt numite astfel, pentru că asociază unei ocupaţii sau profesii condiţii cu un potenţial specific de îmbolnăvire. Zeţarul sau tipograful făceau "boala plumbului", o intoxicaţie lentă cu oxizi de plumb; băieşul, ori minerul făceau silicoză; şoferii de cursă lungă, ulcer; funcţionarul care nu se mişcă niciodată de pe scaun, hemoroizi; şefii de profesie, hipertensiune; paznicul de cramă - ciroză, iar cofetarul pofticios, diabet.

"Politicianul de profesie" are şi el o patologie specifică. Boala cea mai răspîndită şi fără îndoială cea mai periculoasă a celor care îşi petrec viaţa în laboratoarele de "vorbe şi imagini" şi care respiră aerul rarefiat al "politicii înalte", poluat adesea de intrigi, jocuri murdare, sforării, materii şi proceduri rău mirositoare, este "Toxi-infecţia cu iluzii". Aceasta poate fi acută sau cronică. În ambele cazuri, ea dăunează grav sănătăţii, punînd în pericol, de cele mai multe ori, atît viaţa pacientului, cît şi a celor din jurul său.

Ca o contribuţie la dezvoltarea semiologiei politice, ilustrăm cîteva simptome specifice, uşor identificabile în spaţiul politicii româneşti.

De îndată ce părăseşte teritoriul profesiei sau al ocupaţiei sale de inginer, avocat, doctor, cîntăreţ de muzică populară, oier, poet, economist, ori filosof, pentru a se dedica "profesional" politicii, pacientul prezintă primele semne de patologie politică: "pseudo-transferul integral şi subit de expertiză". De îndată ce s-a dedicat noii sale ocupaţii, politicianul român se comportă ca şi cum ar fi devenit expert în domenii pentru care nu are nici o calificare. Nu numai că are păreri despre orice, el dezvoltă convingerea de nestrămutat că părerile lui sînt calificate, deşi nu poate furniza argumente. Ajuns politician, pacientul, deşi poet, se pricepe dintr-o dată la diguri, căi ferate, avioane şi produse electronice; deşi inginer, ştie precis cum ar trebui reformate finanţele ţării şi cum trebuie scrisă Constituţia; deşi doctor, poate spune cu precizie ce coordonate geo-strategice trebuie să aibă doctrina de securitate naţională; deşi oier, emite sentinţe cu privire la filosofia maniheistă, ori deconstructivismul lui Derrida şi Baudrillard, ca materii de studiu în ciclul gimnazial. După cel mult o lună-două de exercitare a noii ocupaţii, cea de politician, pacientul atinge faza acută, în care nu mai acceptă nici o părere contrară celei pe care o exprimă şi aşteaptă de la cei din jur doar confirmarea propriilor idei.

Alte semne ale "Toxi-infecţiei cu Iluzii" pot fi puse sub semnul sindromului de "atotputernicie". Cei mai expuşi sînt politicienii care au căpătat o funcţie oarecare de conducere în cadrul partidului sau al altei instituţii politice, cum ar fi guvernul sau parlamentul. Manifestarea comună este lansarea de "proiecte" şi "soluţii" pentru orice. Toate au drept numitor comun faptul că sînt realizabile din capul locului şi fără nici o cercetare sau evaluare prealabilă. Mai mult, sînt realizabile pînă mîine! Nimic nu limitează sentimentul "atotputerniciei", odată instalat la pacient. După cîte planuri şi programe de reformă a avut România la nivel guvernamental, regional, judeţean, al oraşelor, satelor, uliţelor şi scărilor de bloc, ar fi trebuit să avem de mult un PIB de vreo sută de ori mai mare decît cel al Statelor Unite şi vreo 22 de milioane de cetăţeni milionari, care merg şi după ţigări cu helicopterul personal. Faptul că sîntem ţara cea mai săracă ce se va integra în Uniunea Europeană arată cu claritate că avem de-a face cu simptomul unei maladii. Ea se manifestă şi în zona acţiunilor pur politice. De exemplu, mai recent, un mare număr de politicieni români susţin cu tărie că au planuri precise de a-şi transforma partidele, de azi pe mîine, din ceea ce sînt, adică nişte capitalisto-cumetrii, în partide populare europene. O formă mai specială a simptomatologiei din această clasă este "subito-decizionalita", respectiv "subito-rezolvita". Confruntat cu o problemă, ori cu o situaţie dificilă, politicianul debitează fără să clipească o hotărîre, o soluţie. Dacă este pusă în aplicare, în 99,9% din cazuri situaţia se înrăutăţeşte. Dacă politicianul se află la guvern sau în parlament, aceasta ia imediat forma unei hotărîri, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, lege, lege de modificare a altei legi, care modifică o ordonanţă, ce rectifică celelalte 20 de legi şi 70 de ordonanţe pe aceeaşi temă, deşi nu se specifică cum şi de cînd.

A treia mare clasă de simptome ale "Toxi-infecţiei cu iluzii" este "deregulita". În Constituţie scrie simplu: "Nimeni nu este mai presus de lege". Perfect adevărat, atîta vreme cît eşti un om normal, adică un "nimeni". Cînd devii politician, atunci eşti "cineva", deci Constituţia, legile, reglementările şi orice alte îngrădiri formale nu ţi se mai aplică. Parlamentul îşi face regulamente care sînt neconstituţionale, guvernul dă hotărîri care încalcă alte legi, miniştri dau decizii care încalcă legi, regulamente şi alte prevederi obligatorii. Cînd vine vorba despre politicieni, nu regula, ci excepţiile operează, mai ales cele care nu sînt prevăzute de text. Salariile, pensiile, avantajele funcţiei, afacerile, deplasările, secretarele şi asistentele, tot şi toate se fac şi se utilizează după o singură lege, cea a bunului plac sau a micii înţelegeri, cu alţi politicieni. Pe scurt, legea lui "aşa vrea muşchii mei".

În sfîrşit, a patra mare categorie de semne ale celei mai răspîndite boli profesionale a politicianului român formează sindromul de "megalo-parvenitita". De îndată ce se lasă pradă vocaţiei sale de politician profesionist, bolnavul este lovit aproape fără întrerupere de moşteniri ale unor mătuşi, unchi, veri, nepoţi şi strănepoţi care-i sporesc averea de la o zi la alta cu case, terenuri, vile, iahturi, maşini, ba chiar fabrici, fără ca el să se poate apăra. Cea mai mică investiţie pe care o face îi aduce brusc beneficii de 10.000/1. Cel mai nevinovat gest de atenţie faţă de un prieten, amic, ori chiar necunoscut, se transformă pe dată într-o colecţie de tablouri, într-un kilogram-două de bijuterii, într-un teanc de acţiuni de un milion-două de euro etc. Degeaba "declaraţii de avere", degeaba Parchetul Naţional Anticorupţie, degeaba Oficiul de combatere a infracţiunilor de spălare de bani, degeaba controale şi supra-controale vamale, toate aceste tratamente simptomatice rămîn neputincioase în faţa virusului nemilos care-l pîndeşte pe politicianul român, aruncîndu-l pradă suferinţei cumplite de megalo-parvenitita.

În formă acută sau terminală, "Toxi-infecţia cu iluzii" poate da simptome severe cum sînt halucinaţiile şi pierderea totală a controlului asupra comportamentului. Sub imperiul unor asemenea stări extreme, spre exemplu, Ceauşescu a crezut că se salvează fugind cu helicopterul din CC, Petre Roman - că este un lider de neclintit (după ce Traian Băsescu i-a pus pe cap coroniţa "celui mai tare"), Ion Iliescu - că salvează democraţia cu ajutorul minerilor, Emil Constantinescu - că a eradicat marea corupţie, Victor Ciorbea - că a făcut reformă în şase luni, C.V. Tudor - că a transformat PRM într-un partid popular, Voiculescu - că are un partid, Năstase - că va prelua "moştenirea lui Iliescu", Mircea Geoană - că este lider social-democrat etc.

Spre deosebire de patologia clasică, cea politică nu se bucură de o abordare profesională sistematică şi nici nu cunoaşte deocamdată tratamente eficiente. Schimbarea de putere la fiecare patru ani are ceva urmări, dar numai local, fără să vindece, cu adevărat.

Studii recente arată că factorii patologici sînt transmisibili, iar alegătorii pot suferi şi ei "Toxi-infecţii cu iluzii". Simptomatologia este însă total diferită!