BREXIT În căutarea proiectului...pierdut!

Uniunea Europeană şi Marea Britanie se află deja în două lumi diferite, în ciuda faptului că operaţia de separare nu a făcut, încă, nici măcar primul pas oficial. Aproape totul le desparte, în ceea ce priveşte preocupările pentru definirea prezentului şi a viitorului. Un lucru continuă să aibă, totuşi, în comun: ambele sunt în căutarea unui proiect capabil să pună cît mai repede capăt perioadei de degringoladă, de incertitudine, de hemoragie de încredere şi resurse, de la cele economice, la cele politice.

Vrînd-nevrînd, proiectele Marii Britanii nu se vor putea îndepărta, o lungă bucată de timp, de relaţia cu Uniunea Europeană. Proiectul utopic, la care încă mai speră acea parte a populaţiei care a votat pentru rămînerea în UE, dar şi o parte însemnată a corpului politic britanic, are drept coordonate recîştigarea completă a puterii de reglementare şi decizie, cu păstrarea avantajelor spaţiului economic european comun. Dacă vor rămîne să viseze prea mult la această imposibilitate, în primul rînd politică, atunci britanicii trebuie să se pregătească pentru o nouă trezire la realitate, cu zguduiri, încă şi mai neplăcute decît cele aduse de votul din 23 iunie. Poziţia deja conturată la Consiliul european, din aceste zile, este aceea că negocierile pentru acordul de ieşire a Marii Britanii din UE pot avea loc pornind de la platforma participării în continuare a britanicilor la spaţiul comun economic, cu toate avantajele ce decurg de aici pentru comerţ şi dezvoltare, dar numai şi numai dacă Marea Britanie acceptă toate condiţiile specificate de legislaţia europeană a spaţiului respectiv, fără excepţiile de care s-a bucurat, de cînd a devenit membru al UE şi pînă la ieşire, ceea ce include dreptul de liberă circulaţie a persoanelor.

Marea Britanie va avea, astfel, de ales, asemenea condamnatului la moarte, doar între secure şi funie. Care politician va avea curajul să spună englezilor, din Parlamentul de la Westminster, că trebuie să accepte ceea ce au refuzat decenii la rîndul, dacă nu vor să piardă toate privilegiile relaţiilor comerciale directe, fără opreşişti şi bariere vamale, ori fiscale, cu continentul? Dacă UK nu va putea obţine ceea ce europenii numesc participarea la spaţiul comun european, a la carte, atunci planul B, evocat în timpul campaniei taberei pro-brexit, ar fi realizarea unor acorduri bilaterale cu fiecare dintre membri UE, modulate astfel încît britanicii să reducă la minimum pierderile cauzate de reducerea inevitabilă a fluxurilor de schimb cu Uniunea, ca entitate instituţională, sau de încărcarea costurilor pentru aceste fluxuri. Ca şi în cazul planului A, planul B este mai degrabă o himeră. Aşa ceva poate spune doar cineva care nu ştie nici măcar ABC-ul funcţionării instituţionale a UE. (Se vede treaba că nu doar o parte din votanţii de la referendum se află în această situaţie, ci şi o bună parte dintre politicienii care îi reprezintă şi iau decizii în numele lor!). Relaţiile externe, inclusiv cele economice, ale statelor membre ale UE, sunt de multă vreme controlate de legislaţie, de norme şi instituţii care fac imposibilă negocierea separată cu o terţă parte. Marea Britanie nu poate negocia relaţiile sale economice viitoare în UE, decît cu UE!!! Al treilea plan mută accentul pe restructurarea masivă a relaţiilor economice ale UK, cu două variante: V1 - relocarea în ţări membre ale UE; V2 - reorientarea spre pieţele commonwealth-ului, alte pieţe asiatice, Rusia şi, desigur Statele Unite. De departe cea mai realistă perspectivă, ea are, în ambele variante V1, V2, dar şi în cea combinată, un neajuns masiv: costurile financiare şi de timp. Cu alte cuvinte, pînă să ajungă să culeagă roadele acestei schimbări de paradigmă economică, Marea Britanie va trebui să facă investiţii şi cheltuieli considerabile. Uriaşe, dacă vrem să fim mai precişi! Iar, asta, într-o perioadă în care preţurile la credite şi asigurări pentru firmele britanice vor creşte substanţial, iar costurile crizei generale, economico-financiare, se îngrămădesc pe capul lirei sterline. Desigur, există şi varianta unei restructurări prin cădere, prin reducerea economiei britanice la modelul de subzistenţă. Dacă se poate în România, de ce n-ar merge şi la ei!!!

Din perspectiva Uniunii Europene, pînă acum, a scos capul la iveală un singur proiect: marş forţat spre Statele Unite al Europei. Scos la iveală de presa din Polonia, ca document de lucru pentru reuniunea pregătitoare Germania, Franţa, Italia, care a avut loc înaintea Consiliului European, el reflectă, mai degrabă, panica ce i-a cuprins pe unii dintre politicienii Europei şi, mult mai mult decît pe ei, pe cei care formează "noua clasă europeană", birocraţia supra-stufoasă, excesiv-plătită şi puternic disfuncţională care umple birourile şi sălile de reuniuni ale Comisiei, Consiliului şi Parlamentului Uniunii Europene. Nimeni nu poate nega că aceste vremuri tulburi, încă şi mai tare tulburate de divorţul neaşteptat al UK de UE, conţin oportunităţi pentru împingerea pe agendă a unui proiect european maximalist. Faptul că el ar putea fi realizat, mai mult, ar putea fi realizat într-un timp foarte scurt, este, însă, cît se poate de îndoielnic. Iar, motivul principal este tocmai slăbiciunea liderilor şi a scenelor politice interne, din statele membre ale Uniunii. Nu doar Marea Britanie este răvăşită politic şi incapabilă de decizii! Franţa se scaldă în tulburi ape politice de la apusul erei Mitterrand, iar calitatea, intelectuală şi morală, a celor chemaţi să ia decizii la nivel înalt, este tot mai îndoielnică; Italia după ce şi-a rupt coloana vertebrală formată din binomul creştin-democraţi, socialişti, acum două decenii şi mai bine, stă mai degrabă gata să se rupă în bucăţi, decît să construiască ceva, cu atît mai puţin să construiască ceva în Europa; Germania post-Merkel se arată şi ea un spaţiu al turbulenţelor; ca să nu mai vorbim despre Spania care nici după două alegeri nu poate forma un guvern, ori despre Belgia care se mai ţine, de ani de zile, doar în însemnele Coroanei şi beneficiile economico-financiare ale locaţiei instituţiilor europene principale, în Bruxelles. Cît despre "alegătorii europeni", ei continuă să fie o ficţiune întreţinută doar pentru a justifica o altă ficţiune, cea a Parlamentului European. În realitate, cetăţenii votează doar pentru chestiuni locale, ale agendei politice interne şi, de regulă, cele care au dominat spaţiul public al dezbaterii foarte aproape de momentul exprimării la vot.

Crucială va fi alegerea (şi acest gînd îl datorez dezbaterii "Bursa" pe consecinţele Brexit!) dintre două atitudini-abordări radical diferite: "repararea trecutului", pîinea cea de toate zilele a politicianului obtuz, cu idei puţine spre deloc, realist şi nu de puţine ori cîştigător în alegeri, şi "gestiunea viitorului", un proiect de care sunt capabili doar "marii visători", hîrşiţi şi cu gramatica realităţii la zi, cum a fost cazul lui Jean Monnet!