Contemporani vechi şi noi

Uneori, vorbind despre pictorii din zilele noastre, sunt întrebat dacă respectivul este din ăla. Din care ăla, întreb eu revoltat că s-ar putea să mă aflu în faţa unui caz de discriminare sexuală, etnică, politică sau chiar socială. Nicidecum, este vorba despre pictorii ăia care trăiesc. La noi încă se crede că aflarea în viaţă a artistului îi scade din preţ. Poate de aceea, la unele case de licitaţie, se pune un dubitativ semn de întrebare la anul morţii, chiar dacă respectivul autor s-a născut cu 50, 40 sau 30 de ani în urmă. Pare o undă de speranţă emisă de organizatorul licitaţiei, nu contează că este încă tânăr, poate că a murit între timp, hai, cumpăraţi! Şi, şoc, o privire atentă ne permite să constatăm că lucrările artiştilor în plină afirmare sunt mai scumpe decât cele ale contemporanilor morţi de ceva timp, care tind să devină clasici, odată cu curgerea vertiginoasă a timpului. Dacă privim prin prisma cheltuielilor de producţie, o lucrare contemporană nu poate fi decât mai scumpă decât una creată cu ani în urmă. Desigur, asupra ei acţionează alte influenţe, istorice, dar sunt absolut normale situaţiile în care o lucrare de artă proaspătă este mai scumpă şi chiar mult mai scumpă decât una veche sau mult mai veche. Pe lângă normalitatea acestei situaţii, să ne gândim şi la alte mecanisme, la faptul că artiştii nu sunt singuri pe lume, au rude şi prieteni care pot licita în speranţa că le vor creşte cota. Altfel spus, nu numai ofertele cu vechime pot fi scumpe, iar faptul că un artist vieţuieşte şi supravieţuieşte nu îi scade cota. Trebuie să recunoaştem valoarea acolo unde aceasta este, după cum zicea Stolojan în 1996, referindu-se la Ion Iliescu şi noua lui candidatură la prezidenţiale. Într-adevăr, Iliescu a pierdut alegerile acum fix două decenii, dar măcar a rămas cu valoarea recunoscută public.

Sunt mai mulţi termeni care se referă la arta de după al Doilea Război Mondial, perioadă în care se presupune că am trăit şi noi. În mai, dar şi în noiembrie, casele londoneze Christie's şi Sotheby's organizează campanii de vânzări unde scot recorduri la impresionişti şi modernişti dar şi la contemporani, unii chiar contemporani cu impresioniştii şi moderniştii. Unii s-au stins de mult, alţii lucrau şi şocau încă anii '70. Puţini trăiesc şi astăzi, la categoria 80 plus.

Casa Artmark e mai hotărâtă, ne plasează deja în postmodernismul care vine după contemporană. Probabil este o formă de a vorbi despre noi, contemporanii în viaţă. Al doilea preţ al licitaţiei de postmodernism & artă contemporană de marţea trecută este de 13 mii de euro şi a fost reuşit de o lucrare de Horia Damian. "La pyramide rouge", relief din poliester placat pe lemn şi înroşit intens cu acrilic, este o piesă emblematică pentru acest artist care ne-a părăsit la 90 de ani, în 2012, după o viaţă în Franţa, spre sfârşitul căreia ne-a adus şi la Bucureşti expoziţiile sale. Un ulei pe lemn, intens, din aceeaşi categorie dar pe "bleu", s-a dat cu 2.750 de euro.

Al patrulea cel mai mare preţ reuşit la respectiva vânzare a fost de 8 mii de euro. L-a primit pictorul cubanez Sandu Darie. Sunt convins că, în acest moment al lecturii, am primit reacţii de genul celor iscate când l-am întrebat de cubanezul Sandu Darie pe nepotul lui Wifredo Lam, venit la Bucureşti cu o expoziţie a acestuia. Nepotul ştia de omul nostru din Havana dar nu şi oamenii noştri, care fie au fost uimiţi de des-coperire, fie m-au bănuit de erori şi derapaje. Aşa că aş răspunde la o întrebare provocatoare din lumea virtuală, dacă ştim cine e Sandu Darie, că da, am citit de el în "Scânteia" cubaneză, ziarul "Granma", undeva când internetul şi calculatorul nu erau nici măcar o licărire pofticioasă în ochii părinţilor lor, cum ar spune americanii.

Sandu Darie s-a născut în 1908, la 6 aprilie, şi nu 1906, cum apare în catalogul licitaţiei, la Roman, în familia Haimovici. Pleacă la Paris, înainte de al Doilea Război Mondial, şi în 1941 se stabileşte în Cuba. Mai târziu, istoricii şi ziariştii se vor întreba de ce nu a plecat în State după ce a venit Castro la putere. E posibil să găsim răspunsul în anii '40, la început, când mai mulţi artişti români de origine evreiască din Franţa încearcă să se salveze în SUA şi nu le-a fost deloc uşor, unora chiar imposibil. Un mare desenator american de mai târziu, născut în România într-o familie evreiască a fost nevoit să stea pe un vapor în afara apelor americane, ba chiar trimitea, de acolo, desene ce apăreau în mari publicaţii, până a fost acceptat în America. Sandu Darie, care făcea şi el desen satiric, probabil a eşuat în acest demers şi a trebuit să aleagă Cuba. Ulterior, la peste 50 de ani, nu a mai vrut să repete aventura, rămânând în Cuba, unde era deja apreciat. A evoluat într-o zonă total abstractă, cinetică şi experimentală. În oraşul său natal a fost ridicată o fabrică de ţevi şi a observat această coincidenţă în singura lui vizită pe care a mai făcut-o în România, anvizajând pe loc o posibilă colaborare la creaţiile sale totemice.

Guaşa sa pe două cartoane mari, legate de compoziţie, a plecat pentru 8 mii de euro, estimarea minimă. Anul trecut, în mai, la o vânzare de artă latino-americană pe care Christie's o pune după campania impresionist-modernă de la New York, s-a dat o "Pictură transformabilă MADI" de Sandu Darie cu 68.750 dolari, puţin sub estimarea maximă. Lucrarea provenea din colecţia lui Gyula Kosice, un cehoslovaco-argentinian născut ungur în oraşul al cărui nume l-a luat, care a trăit 96 de ani, până în luna mai trecută, şi care a fost un adevărat guru al mişcării artistice MADI, prieten pe vecie cu Sandu Darie.

Cel mai mare preţ al licitaţiei de postmodernism şi artă contemporană de marţea trecută a fost de 15 mii de euro şi a fost stabilit pentru un cărbune pe hârtie, din 2012, de Mircea Suciu, artist contemporan năs-cut la Baia Mare, un an după Adrian Ghenie. Nota autorului: este posibil ca preţul să pară mare doar în comparaţie cu prezenta licitaţie şi cu ce se mai întâmplă pe piaţa noastră.