Criza şi feţele migraţiei

Ca şi cînd nu ar fi fost îndeajuns febra produsă de căderea burselor, problemele economice ale Chinei şi devalorizarea monedei sale; ca şi cînd nu ar fi fost îndeajuns febra prelungită a crizei economice globale, rostogolită din sectorul bancar, în cel al datoriilor statelor, din domeniul strict al "creditului", în cel al producţiei, din aria pieţelor financiare, în cea a producţiei de bunuri şi servicii, politica s-a trezit pe cap cu o altă criză, majoră, criza migraţiei.

De ce este o criză? Aparent, s-ar putea spune că ţări în care pot trăi cîteva zeci de milioane de oameni, cum sunt majoritatea ţărilor europene, nu ar trebui să aibă probleme prea mari, dacă, fie şi peste noapte, s-ar mai adăuga cîteva zeci de mii de refugiaţi. Disperaţi ai soartei provenind din zone prelungite de conflict, cum sunt Siria sau Libia, din zone de sărăcie absolută, unde statele nu mai pot garanta nici măcar minimum de siguranţă a zilei de mîine, unde distrugerea condiţiilor şi a infrastructurilor necesare supravieţuirii populaţiei a atins proporţiile dezastrului generalizat. Aşa ar fi, doar că nu aceasta este dimensiunea reală a problemei.

Migraţia tip periferie-centru, pe axa de dezvoltare şi bogăţie a lumii, este un proces care a însoţit permanent dezvoltarea modernă a Occidentului. Ea a avut loc în interiorul fiecărei ţări, migraţia sat-oraş a avut loc între regiunile aceleiaşi ţări, a avut loc de la o regiune a Europei la alta, a avut loc din arealul periferiei coloniale spre centrul sistemului, dar şi din centru către periferie etc.

Pentru ţări ca Marea Britanie sau Franţa, într-o măsură semnificativă şi pentru Italia, Germania, Spania, Belgia sau Olanda fenomenul este cunoscut de cel puţin un secol şi jumătate. Departe de a fi doar o perioadă a stabilităţii populaţiilor în arealurile geopolitice ale statelor pe care le-au format, modernitatea este simultan epoca unor uriaşe fluxuri de migraţie care, paradoxal, au crescut în amploare, odată cu dezvoltarea tehnologică, dar mai ales a infrastructurilor de transport şi comunicaţii. În acest complex fenomen, "migraţia de sărăcie", ori a dezmoşteniţilor, nu este decît o componentă, alături de care există şi o migraţie a oamenilor din clasele de mijloc, a analfabeţilor, dar şi a "creierelor". Decenii de-a rîndul, pentru a gestiona fenomenul, ţările ţintă/gazdă au folosit politici inspirate exclusiv, pînă de curînd, de conceptul "adaptării-integrării". Din punct de vedere economic, migraţia a furnizat un rezervor însemnat de capital uman suficient de ieftin pentru a susţine simultan, lungi perioade de timp, competitivitatea produselor complexe ale industrializării şi rate de profit ridicate. Din punct de vedere social, lumea imigranţilor a beneficiat, de la o generaţie la alta, de avantajele materiale, educaţionale şi de statut social ale integrării în structurile economico-sociale ale societăţilor gazdă. Desigur, o parte a imigraţiei, ajunsă în Occident, a îngroşat rîndurile periferiei şi a fost asociată, de voie sau de nevoie, cu activităţile de tip infracţional, predominante în aceste zone pentru simplul motiv că apar ca singurele surse disponibile pentru asigurarea traiului sau a parvenirii sociale. Desigur, emigraţia introduce diferite presiuni şi distorsiuni pe piaţa locală a forţei de muncă, în administrarea şi gestionarea asistenţei sociale oferită de stat sau de comunităţile locale, creează probleme şi costuri suplimentare comunităţilor locale şi grevează asupra serviciilor oferite, de la cele educaţionale şi medicale, la cele de recreere şi spirituale. Nu există politică de integrare care să asigure succes de 100%, iar eşecurile se decontează tot în societăţile gazdă. Tabloul acesta a început să se schimbe radical în Europa începînd cu jumătatea anilor 70, iar o dată cu anii 80 intrăm într-o cu totul altă logică a fenomenului migraţionist din Europa. Mînate de iluziile academico-umaniste ale multiculturalismului de operetă dezvoltat în universităţile europene, dar mai ales tentate, ori obligate de crizele economice succedate în valuri, începînd cu sfîrşitul anilor 60, să mai taie din cheltuielile bugetare generate de politicile integraţioniste, majoritatea statelor europene gazdă au îmbrăţişat ideea că se pot obţine aceleaşi avantaje, de pe urma emigraţiei, dacă nu chiar mai multe odată cu "abolirea integraţionismului". Rezultatul a fost prompt şi masiv: au început să se nască şi să se dezvolte, să prindă rădăcini adînci, comunităţi de imigraţie insularizate, tot mai izolate de comunităţile gazdă. În Parisul de astăzi, ca să iau un exemplu, în cartiere întregi, ocupate exclusiv de emigranţi, poliţia franceză nu mai are alt atribut (şi nici curaj!) decît să patruleze în maşini, niciodată să se dea jos, ori să interpeleze pe cineva!!! Cu excepţia "liderilor locali", ai enclavelor respective, autorităţile statului nu mai comunică cu nimeni, nici chiar în cazuri judiciare grave. Evident, nici restul cetăţenilor francezi aflaţi cît de cît prin împrejurimi!!! Atît în Marea Britanie, cît şi în Franţa, într-o măsură mult mai mică, dar prezent, chiar şi în Germania, fenomenul insularizării sociale a emigraţiei de primă generaţie a fost accentuat, în comunităţile de religie musulmană, prin excelenţă, de practici şi politici impuse de liderii "spirituali" interesaţi să-i atragă şi să-i folosească pe "localnici" pentru activităţile teroriste ce conturează "marele război sfînt" declarat de radicalii islamişti Occidentului. Criza socială produsă de acest fenomen, care deja a trecut graniţele unei generaţii, este uriaşă!!! Atît de mare, încît a generat, în Franţa, în Marea Britanie, (mai puţin vizibil), dar şi în Germania, în Canada şi în Statele Unite, renaşterea în forţă a mişcărilor politice hrănite de ideologii rasiste exacerbate, de sorginte şi cu accente naţionaliste puternic îngroşate!! Motoarele politicilor integraţioniste au ruginit de mult şi chiar dacă ar vrea să le recondiţioneze şi să le pună în funcţiune din nou, Angela Merkel a sugerat deja disponibilitatea guvernului său pentru această revenire, problema majoră rămîne însă cu ce le alimentăm? Funcţionarea politicilor integraţioniste cere resurse largi, nu doar financiare, ci şi de tip educaţional, medical, de asistenţă socială etc, care nu mai sunt disponibile şi nici nu pot fi scoase din pămînt, din iarbă verde, de azi pe mîine. Iată de ce, chiar dacă este vorba doar de cîteva mii de emigranţi, acum, în realitate, reacţiile disperate, aparent, supradimensionate ale unor guverne, cum este cel al Ungariei, indică de fapt gravitatea crizei, chiar dacă sunt departe de a oferi soluţiile de care ar fi nevoie. Să echipăm acum Europa cu garduri de sîrmă ghimpată poate să pară o soluţie doar pentru politicieni care şi-au pierdut de tot busola, intoxicaţi de dejecţiile discursurilor populiste pe care le propagă şi din care îşi hrănesc succesul electoral. Iată cum, de sub noianul problemelor economice care o strivesc, Europa este obligată să redeschidă dosarul emigraţiei, pentru care are mai puţine şanse să găsească soluţii, acum, decît la începutul anilor 60.

Păi, dacă-i criză, criză să fie!!!