Damnatio memoriae

Ne-am prăbuşit prea jos. S-a mers mult prea departe. Niciodată România nu a fost atât de rău guvernată. Nici pe vremea comuniştilor. Măcar aceia aveau un plan. Deosebeau binele de rău - chiar dacă într-un fel pervers. Aveau unele reţineri de comportament. Cultivau ceva specialişti, măcar de nevoie.

Acum, nimic. O bandă de penali analfabeţi s-a închis la Guvern. De acolo se dau în spectacol, indiferenţi la huiduielile din public. Devalizează Bugetul şi schimbă Codul Penal în funcţie de acuzaţiile din dosare. Educaţia este în stare critică. În spitale bolnavii sunt atacaţi de şobolani. Statul nu a mai construit nimic de ani de zile. Au plecat din ţară, goniţi de sărăcie, mai mulţi cetăţeni decât în cele două războaie mondiale luate împreună.

Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, acest regim se va prăbuşi. Întrebarea este: ce facem după aceea?

În Antichitatea romană exista o lege care stabilea ca aceia care au fost condamnaţi pentru crime împotriva statului să fie şterşi din memoria colectivă. Damnatio memoriae. Statuile unui împărat, spre exemplu, erau dis­truse sau modificate. Numele său era şters din inscripţii.

Cred că avem nevoie de un asemenea moment-zero. Unul în care să răzuim etichetele de pe pereţi. Şi, mai ales, din minţile oamenilor. O limpezire a vocabularului nostru politic.

Asta pentru că unele lucruri sunt definitiv stricate. Parlamentul, spre exemplu. Ce sens are să numim "Parlament" o adunare în care nişte urmăriţi penal şi nişte infractori dovediţi se protejează unii pe alţii? În care mulţi "parlamentari" nu au luat niciodată cuvântul în plen? Şi unde se votează la comandă? Cu toate acestea, chestia aşa se cheamă. Parlament. Este supra realist, însă factual corect. În România, care este pe o orbită politică proprie, a Absurdului Dezlănţuit.

Ce s-a întâmplat până acum în "Parlamentul României" este o ruşine naţională. Să nu ne amăgim că aşa ceva se va şterge după o alegere, două. Numele instituţiei este pătat iremediabil.

După Al Doilea Război Mondial, unele firme sau instituţii, mai cu seamă din Germania, au înţeles că este nevoie de un nou început. Că nu poţi căra mereu în spate un trecut dezonorant. Că există o limită a corupţiei morale dincolo de care nici nu are sens să încerci să te întorci.

Au schimbat numele. IG Farben a fost spartă (AGFA, BASF şi Bayer sunt câteva dintre companiile care au rezultat). Prusia a fost desfiinţată ca stat, pe motiv că militarismul prusac a împins Germania în două războaie de agresiune. În clădirea (modernizată) a Reichstag-ului acum funcţionează Bundestag-ul.

Mâine, peste un an, cândva - Româ­nia va trebui să facă la fel pentru a şterge urmele unui regim cleptocratic. Aşa cum Miliţia şi-a schimbat numele în 1990, iar oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a redevenit Oneşti. Cum să mai continuăm cu ceva numit Parlament? Ce rest de onorabilitate mai are acest nume?...

Din acelaşi motiv va trebui schimbat şi numele Curţii Constituţionale. De ceva ani această instituţie inventează tot felul de absurdităţi. Au rescris o Constituţie deja proastă. Au adăugat prevederi nebuneşti, de neimaginat în orice stat civilizat. Aceea cu refuzul "motivat, o singură dată" a golit de conţinut funcţia prezidenţială. Aceea cu comisiile parlamentare a instituit dreptul parlamentarilor cu probleme penale de a îi hărţui pe procurori. Aceea cu "pragul" la abuzul în serviciu a legalizat furtul din bugetele publice. Ce să păstrezi aici? Chiar şi sediul aces­tei instituţii ar trebui vândut la licitaţie. Să se facă acolo orice altceva: o clinică veterinară, o agenţie de turism, un Kentucky Fried Chicken.

Cum să mai vrei să fii guvernat de un Prim-Ministru după nişte Văcăroiu, Tudose sau Dăncilă? În Italia, şeful Guvernului se cheamă Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Prefer aşa.

Cât despre Preşedinte, mă tem că şi aici lucrurile sunt ţăndări. După un Klaus Iohannis, care a aruncat pe fereastră 6 milioane de voturi pentru a avea linişte din partea socialiştilor, ce mai avem de aşteptat? Ne trebuie, desigur, un şef al Statului. Trebuie să fim creativi. Îi spunem Guvernator. Director Suprem. Prim-Consul. Cum doriţi.

Chiar nu glumesc. Este momentul să ne gândim serios la o ruptură cu vocabularul toxic al acestui regim. Departe de mine să cred că această schimbare este suficientă. Mai importante decât cuvintele, desigur, sunt realităţile din spatele acestora.

Însă şi cuvintele au o anume influenţă. Ele trag după ele sensuri, precum soldaţii obosiţi care îşi târăsc sacii cu merinde şi echipament prin colbul drumului. Nu mai vorbim astăzi des­pre "cooperative de producţie", pentru că expresia a fost compromisă pe timpul comunismului. Am renunţat să folosim termeni precum "pionier". Am fi putut recicla tot acest vocabular? Probabil că da. Dar merită?

Eu cred că nu merită. Actuala clasă penală va dispărea, în cele din urmă. Dintre oamenii care muncesc cinstit, nimeni nu o va regreta. De ce trebuie să rămână în urma acestor incapabili ceva? Ei ce ne-au lăsat nouă?