De ce se prăbuşeşte învăţământul universitar

Sunt mai multe cauze. Acum însă am să discut una singură: numărul prea mare de studenţi. Soluţia este evidentă: introducerea unor examene riguroase de ad­mitere.

Sunt surprins că un adevăr atât de simplu este ignorat în favoarea unor explicaţii în cel mai bun caz parţiale. Iată cifrele. În Româ­nia sunt, în medie, 28 de studenţi la un cadru didactic. Media europeană este 16.

Orice discuţie despre performanţele învăţământului superior trebuie să pornească de aici. E imposibil să ai un învăţământ de calitate atât timp cât avem prea mulţi studenţi per cadru didactic. Şi trebuie spus că media europeană încă nu spune totul despre distanţa care ne separă de statele cu un învăţământ superior foarte bun. În Germania sunt 12 studenţi per cadru didactic, în Franţa 15, iar în Marea Britanie 17. Ca termen de comparaţie, Statele Unite au 15 studenţi per cadru didactic. România se situează în clasamentul statelor UE pe ultimul loc, chiar mai jos decât Grecia (26 de studenţi per cadru didactic).

Din păcate, chiar şi aceste cifre nu dezvăluie întreaga dimensiune a dezastrului. Ele nu sunt altceva decât medii statistice. Ca atare, ele includ, pentru Europa de Vest şi pentru Statele Unite, şi universităţi foarte modeste, care nu intră în clasamentele internaţionale ale performanţei, adică acele clasamente unde noi tot spunem că dorim să ajungem. Trebuie, prin urmare, să privim la cifrele specifice universităţilor performante pentru a avea o idee despre proporţia corectă între numărul studenţilor şi acela al cadrelor didactice. La Massachusetts Institute of Technology (MIT), raportul este de 8 la 1. La Princeton, 5 la 1, la Yale este 6 la 1, iar la Cambridge, 5 la 1.

Şi încă nu am extras toată informaţia din aceste cifre. Statisticile internaţionale ne dau doar proporţia dintre studenţi şi cadre didactice. Însă noi avem o problemă suplimentară. Numărul absolvenţilor. Cum facultăţile noastre sunt mai "îngăduitoare", prea mulţi dintre cei care intră termină facultatea. În Vest, numărul absolvenţilor este considerabil mai scăzut, chiar în ţări care, într-o oarecare măsură, au adoptat ideea "masificării" învăţământului superior. Este destul de simplu să intri acum la facultate în Germania sau în Franţa, dar mai greu să termini. Dacă am corecta statisticile cu rata absolvirii, atunci am vedea că disproporţia este încă şi mai mare.

Cifrele seci nu explică însă totul. De ce un raport atât de simplu ar fi atât de important?

Pur şi simplu pentru că ne spune ceva despre interacţiunea dintre profesori şi studenţi. Un învăţământ de calitate este unul pesonalizat. Trebuie să ştii cum îl cheamă pe student şi "ce hram poartă", academic vorbind. Trebuie să îi poţi citi lucrările, să stai de vorbă despre lecturile sale, să îi supervizezi teza de licenţă etc. Toate acestea cer timp şi atenţie. Când, ca profesor, ai zeci de "clienţi", acest lucru este, uman vorbind, imposibil.

Raportul acesta, atât de defavorabil, rezultă în clase foarte mari. Am luat cifrele oficiale de pe pagina de Internet a Universităţii Bucureşti. Acolo sunt peste 38.000 de studenţi. Adică o explozie faţă de 1989, când erau mai puţin de 8.000. Însă numărul total al cadrelor didactice este de... 1390.

Nu am nostalgii faţă de Universitatea de dinainte de 1989. Erau destule lucruri strâmbe şi atunci. Însă nu îmi amintesc să fi existat "seminarii" cu 125 de studenţi, aşa cum am prins eu, "pe stil nou", ca lector sau conferenţiar. Nu îmi amintesc examene la o singură materie cu 150 de studenţi (şi reţineţi că Facultatea de Ştiinţe Politice este, cu toate acestea, una dintre cele mai mici din Universitate).

Comparaţi aceste cifre cu acelea de la Harvard. Dintre doritori, mai puţin de 7% sunt admişi (la noi, practic cine doreşte se poate înscrie aproape la orice facultate). Raportul este de 7 la 1, iar 78% dintre cursuri se fac cu grupe mai mici de 20 de studenţi.

Putem să investim oricâţi bani în învăţământ. Putem să adoptăm orice lege a Educaţiei, oricât de bună. Putem să înlocuim toţi profesorii din universităţile noastre cu profesori de la Heidelberg, Sorbona sau UCLA. Totul se va risipi în fum până ce această problemă, a excesului de studenţi, nu va fi rezolvată.

Raportul acesta, atât de defavorabil la noi, ne mai arată o racilă a universităţilor româneşti. Universităţile de vârf din Vest sunt construite "de sus în jos", pornind de la cercetare. Profesorii sunt, în primul rând cercetători. De aici şi insistenţa pe originalitate şi pe integritatea academică. Şi abia după ce ai un asemenea nucleu de performanţă îţi poţi pune problema să aduci în jurul său asistenţi şi studenţi. În număr limitat, pentru că timpul acestor profesori este preţios.

În schimb, la noi, profesorilor din facultate li se cere în primul rând să fie nişte "dascăli". Ca la şcoala primară. Asta rezultă, în practică, într-un imens timp pierdut în defavoarea cercetării. Şi ne mai mirăm că anul acesta am ieşit, practic, din clasamentele internaţionale.