De la tentaţia excesului la tentaţia extremei

În plină criză economică Italia pare să-şi fi pierdut busola. Şi se afundă pe zi ce trece într-o criză de sistem al cărui sfârşit e imprevizibil.

Din sperata Republica a II-a, anunţată ca un mare succes al reformei instituţionale la mijlocul anilor 1990 după scandalul "mâinile curate", nu a mai rămas nici măcar ideea.

Oare de ce?

Cum se poate explica faptul că Italia, care era într-o vreme un adevărat laborator al Europei, a devenit o mare problemă?

Cum a ajuns o ţară dinamică economic să fie privită cu scepticism de "pieţe" şi să fie amintită ca posibilă următoare ţintă a atacurilor speculatorilor, precum mult mai micile şi mai marginalele Grecie sau Irlandă?

Poate pentru că, centrată pe propriile probleme, clasa politică italiană se complace într-un provincialism care îi limitează aria de manevră?

Oricum, rolul mitic jucat de televiziunile italiene arată că nici la nivel societal Italia nu s-a desprins de trecut.

Reţeta e neschimbată din fericiţii ani "80: tot mai mult divertisment şi din ce în ce mai strident, talk-show-uri în care mereu aceleaşi figuri joacă sceneta disputelor dure, dar fără anchete, fără reflecţie, fără nimic din ceea ce ar putea duce la o minimă atitudine critică. Reacţia de ostilitate faţă de intelectuali - "trântorii" , în general de stânga - nu e, deci, o întâmplare!

Vi se pare cunoscut?

Căci şi în România, păstrând proporţiile, lucrurile evoluează în aceiaşi direcţie.

Iar comparaţiile politice devin interesante. Cu atât mai mult cu cât - iar situaţia din parlamentul italian, cu voturile de încredere din Camera Deputaţilor şi cel de cenzură din Senat de săptămâna trecută o demonstrează - Berlusconi a adoptat o strategie care concentrează puterea politică şi atenţia media în jurul său.

Italia a început să se reducă la Berlusconi, aşa cum România se reduce la Băsescu. Se poate guverna cu majorităţi fragile? Şi majoritatea lui Berlusconi şi cea a lui Boc fac proba avantajelor pe termen scurt şi a dezavantajelor pe termen mediu şi lung ale acestui mecanism. Insuccesul ultimelor două moţiuni de cenzură în România ca şi în Italia arată modul în care mecanismul parlamentar poate fi convertit în favoarea guvernelor. Mai ales dacă regulile şi cutumele parlamentariste nu mai funcţionează.

Ideea lui Berlusconi că parlamentul nu trebuie să fie decât o "fabrică" de legi şi nu o maşinărie politică e populară şi în România.

Ca şi critica justiţiei.

Sau a Constituţiei.

În rest, politica berlusconiană se reduce la glumele nesărate, la declaraţii histrionice, la invective adresate adversarilor. Acest fond de fascism difuz de mucava pe care Berlusconi îl cultivă se poate oricând transforma într-un fascism hard. Condiţiile economice şi sociale sunt propice.

Cu atât mai mult cu cât Berlusconi, chiar dacă adus în politica italiană în bagajele socialistului Betino Craxi, nu a avut niciodată complexe să se alieze cu foştii sau actualii fas­cişti.

Căci fastul partid al lui Giancarlo Fini, Alianţa Naţională, provenea din fascismul pur şi dur al Mişcării Sociale Italiene.

Iar la ultimele alegeri, pe listele Casei Libertăţii, s-au aflat şi grupus­cule fasciste. Dar fostul politican fas­cist Giancarlo Fini, "conservatorizat" şi cu ajutorul lui Berlusconi, s-a transformat în cel mai mare adversar al Emitenţei Sale (Sua Emitenza). Căci cine seamănă vânt culege furtună!