Democraţia corintiană

Acum, când campionatul mondial de fotbal din Brazilia este deja istorie, dincolo de învingători şi învinşi rămânem cu imaginea unei selecţionate braziliene (supranumită Seleşao) făr´de imaginaţie şi făr´ de şansă. Incapabilă, nu doar să câştige campionatul mondial a şasea oară (deşi acesta fusese pariul organizării sale), dar şi să "joace" celebrul fotbal brazilian, Seleşao din 2014 va rămâne totuşi în istorie. Înfrângerile sale din semifinală şi din aşa numita "finală mică - prima disputată cu Germania (1-7), a doua cu Olanda (0-3) - sunt semnul unei stări de fapt. Într-un interviu numit The wisdom of Socrates (Înţelepciunea lui Socrate) dat pentru Julian Shea de la BBC în iulie 2010, celebrul căpitan al echipei de fotbal a Braziliei din anii ´80, pe numele său întreg Socrates Brasiliero Sampaio de Souza Vieira de Oliveira, spunea "A câştiga nu este lucrul cel mai important. Fotbalul este o artă şi trebuie să dovedească creativitate". (To win is not the most important thing, football is an art and should be showing creativity). Însă, devenit doar politică şi "afacere", fotbalul nu mai poate fi creativ, ci doar lucrativ. Oricum, nu într-o societate precum cea braziliană. Din acest punct de vedere, vechiul capitalism renan, bine reglementat, pare mult mai bine pregătit să facă faţă standardelor fotbalului-afacere. Dar în Brazilia, unde Socrates contribuia între 1982 şi 1984 la naşterea aventurii fotbalistice numită Democraţia corintiană (Democracia Corinthiana în portugheză, după experimentul demcoratic încercat la echipa de fotbal Corinthians din Sao Paolo unde Socrates şi Zico jucau în anii aceia) capitalismul ajustat social de fostul preşedinte Lula da Silva nu a reuşit deloc să se concilieze cu fotbalul.

"Democraţia corinthiană" a fost un experiment cu totul special, care dă seama despre ceea ce David Ranc şi Albrecht Sonntag, doi profesori de management care s-au ocupat de fenomenul Corinthians din anii ´80, numesc "devianţă creatoare" manifestată în condiţiile unei societăţi de status puternic ierarhizate. De aceea, democraţia promovată de cei de la Corinthians Sao Paolo viza mai multe niveluri: cel al echipei de fotbal, în care un nou tip de organizare în care jucătorii participau prin vot se instala, cel al fotbalului brazilian (dominat de structuri tradiţionale şi corupte) şi cel al ţării (din 1964 Brazilia era condusă de o dictatură militară). Or, ales în 1981 preşedinte al Sport Club Corinthians Paulista, Waldemar Pires aducea ca director sportiv un sociolog disident, aflat în dizgraţia autorităţilor militare, Adilson Monteiro Alves. După consultări cu jucătorii, cei doi au dezvoltat un sistem de democraţie participativă în care toate deciziile erau luate prin vot cu participarea tuturor membrilor clubului, inclusiv a personalului tehnic. În acest fel a fost ales antrenorul, au fost stabilite tacticile de joc şi a fost eliberată creativitatea.

Datorită celebrităţii lui Socrates, acest experiment democratic unic - nu doar în Brazilia, ci în lume - a fost mediatizat. Căpătând repede încredere în forţa lor, jucătorii de la Corinthians îşi asumau un rol tot mai politic în criticarea dictaturii afişând la meciuri din campionatul brazilian sloganuri precum Ganhar ou perder mas sempre com democracia (Câştigă sau pierzi, dar întotdeauna cu democraţie) sau Dia 15 Vote (15 zile până la vot, invitaţie adresată cetăţenilor pentru a participa la primul vot liber după instalarea dictaturii cu ocazia alegerii guvernatorului din statul Sao Paolo, în noiembrie 1982). Dar, dacă succesul popular şi mediatizarea democraţiei corintiane nu au reuşit să grăbească căderea dictaturii, au creat (sau mai degrabă au consolidat mediatic) o stare de spirit care a făcut posibilă alegerea cu două decenii nai târziu, în 2003, a lui Lula da Silva ca preşedinte al Braziliei. Dar, ceea ce este sigur e că democraţia corintiană nu a reuşit să transforme structurile şi practicile fotbalului brazilian. Din contră, sub influenţa unui model societal bazat pe individualism, egoism exacerbat, concurenţă fără alte limite şi reguli în afara celor ce asigură cel mai mare câştig, fotbalul brazilian s-a îndreptat într-o cu totul altă direcţie: o direcţie care datorează enorm unui alt brazilian celebru legat de fotbal, Jono Havelange, preşedintele de tristă amintire al FIFA din 1974 până în 1998, care a transformat fotbalul într-una din cele mai mari excrocherii.