Dilema prizonierului

În această perioadă de criză economică prelungită, economia pare să aibă, mai mult decât oricând altădată, nevoie de politică. La începutul celui de-al XXI-lea secol criza economică a adus statele în situaţia de a reglementa procesele economice, altfel spus de a pune în aplicare politici economice şi sociale. Şi asta, chiar dacă susţinătorii ortodoxiei neoliberale încă susţin că politica e prea prezentă în economie şi este cauza acestei crize. De la "Asta-i economia, imbecilu­le!" (It's the economy, stupid) din campania din 1992 a lui Bill Clinton împotriva lui George H. W. Bush (Bush-tatăl) - la acel moment preşedinte al SUA în funcţie - până la campania lui Mitt Romney de acum, ideea că politica, mai ales politica economică cu implicaţii sociale, este un impediment pentru o economie liberă şi prosperă.

S-ar părea că ar fi vorba de sfidare a postulatelor liberalismului. Nu este însă deloc aşa! Liberalis­mul nu se opune, aşa cum susţin fundamentaliştii "pieţei", intervenţiei statului în domeniul economic. O lectură a operei pe care John Stuart Mill a consacrat-o economiei (un bun exemplu: cele două principiile adăugate de Mill la prefaţa ediţiei din 1852 a Principiilor economiei politice, adică libertatea, respectiv dreapta distribuţie a rezultatelor muncii) demonstrează că liberalismul a stat la originea statului social. De asemenea, nu trebuie uitat că atât de combătutul John Maynard Keynes era un liberal, iar nu un "socialist" cum sugera Hayek în dedicaţia la Drumul robiei ("Socialiştilor din toate partidele!"). Ori, ce spunea Mill în această celebră prefaţă: "Mi se pare că principala finalitate a unei societăţi trebuie să combine marele scop al ameliorării (condiţiei) sociale cu cultivarea (principiilor), pentru (a realiza) o stare socială care să combine cea mai mare libertate personală cu dreapta distribuţie a rezultatelor muncii, pe care actualele legi ale proprietăţii nu pretind să o urmăreas­că." Cât de actual sună! Să fi fost şi John Stuart Mill vreun socialist?

Dar nu de la acest tip de relaţie între politică şi economie a pornit ideea acestui articol, ci de la "privatizarea" Oltchim şi jocul electoralist cu problemele sociale generate de lipsa unei politic economice şi sociale structurate. Credinţa politicienilor români, oricare ar fi partidul din care fac parte, în capacitatea "pieţei" de a regla economia prin intermediul miraculoasei "mâini invizibile" a făcut ca deciziile economice, atunci când au existat, să fi fost luate fără vreo strategie pe termen lung, dar şi fără vreo precauţie. Pentru aceşti politicieni, "miracolul" capitalist ar fi trebuit să rezolve totul. Problemele sociale, în orice caz! Statul trebuia să se retragă din economie, şi totul repornea ca prin farmec! În schimb, pentru publicul larg, mai ales atunci când lucrurile nu au mers bine, "teoria conspiraţiei" a devenit o explicaţie plauzibilă. Ideea că "elitele corupte", "ciocoii", au vândut ţara pe nimic a prins, iar astăzi a devenit un loc comun.

Cu toate acestea foarte puţini - poate doar o parte dintre lucrătorii de Oltchim şi câţiva din aderenţii lui Dan Diaconescu - pot crede că odată cu câştigarea licitaţiei privind pachetul majoritar, situaţia combinatului de la Râmnicu Vâlcea s-ar putea schimba. Totul indică una din cele mai meschine operaţiuni politice de după Revoluţie. Iar meschinăriile, ca şi fraudele, nu au lipsit din politica româ­nească. Nu este vorba de o acţiune economică şi nici măcar de o investiţie a unui om de afaceri de succes, ci de o operaţiune electorală care să capteze perdanţii tranziţiei, al căror număr a fost amplificat de criza economică, electoratul. Operaţiunea nu pare doar o simplă cacealma a lui DD, şi pare a se trans­forma în principala problemă a campaniei electorale, acel uragan care ar putea bascula electoratul. Căci miza privatizării pare o trans­punere a celebrei "dileme a prizonierului" din teoria jocurilor şi din analiza alegerilor raţionale la privatizarea Oltchim. În dilema prizonierului, doi răufăcători, care lucrau în echipă, sunt reţinuţi pentru o infracţiune care ar presupune o pedeapsă de cinci ani. Dacă cei doi nu recunosc, pe baza dovezilor deţinute de anchetatori nu ar putea primi mai mult de doi ani, dar dacă unul recunoaşte şi celălalt nu, cel ce recunoaşte scapă, pe când celălalt primeşte pedeapsa întreagă. În schimb, dacă amândoi recunosc, atunci vor fi condamnaţi la patru ani de închisoare. Dilema prizonierului vrea să demonstreze că între decizia luată individual şi decizia luată în echipă (colectiv) există o opoziţie fundamentală. Între interesele individuale ale lui DD şi cele ale lucrătorilor la Oltchim nu exis­tă nicio legătură. Mai mult, DD şi cei cu care cooperează în acest exerciţiu electoralist lipsit de scrupule nu pot recunoaşte scopurile sale reale - care nu au vreo legătură cu "dreapta distribuţie a rezultatelor muncii" - şi trebuie să creeze impresia că este interesat de scopuri publice. Acest tip de relaţie între politică şi economie este dăunător ambelor. Economia nu are cum funcţiona în astfel de condiţii, dar întârzierea unor adevărate soluţii economice nu face decât să agraveze situaţia socială. Iar politica care coboară la acest nivel se compromite iremediabil. Iar scopul celor ce s-au implicat în acest "joc" este ca deprecierea politicii să antreneze în căderea sa toţi actorii politicii, dar în special pe cei ce se află la guvernare.