Economie versus societate?

Imaginea unui război de uzură împotriva politicilor sociale, privite şi prezentate ca un fel de coloană a cincea, este asociată permanent interminabilei crize economice pe care o parcurgem. Mainstrea­mul politic şi economic prezintă situaţia ca fiind cu o singură ieşire. Altfel, pierdem orice şansă! Şi dacă popoarele, cei care votează, cred altfel? Răspunsul este cunoscut de mai bine de douăzeci de ani, din campania lui Bill Clinton împotriva lui Bush: It's the economy, stupid! În raport cu supremaţia economiei, devenită centrul existenţei umane, nu există alternativă! Legea pieţei - o spunea chiar Mugur Isărescu prin 2008 - e precum legea gravitaţiei!

În Europa şi America de Nord este deja un stereotip: politicile sociale sunt de domeniul trecutului şi nu mai pot fi susţinute. Şi, după treizeci de ani de propagandă de acest fel, mulţi, nu doar la dreapta (care şi-a pierdut odată cu abandonarea creştin-democraţiei deschiderea socială), ci şi la stânga, au ajuns să creadă acest "adevăr". De fapt, diferenţa dintre stânga aşa-zis social-democrată şi dreapta conservatoare s-a micşorat permanent, şi nu pentru că dreapta democratică (sau ceea ce se numeşte de obicei astfel) ar fi tentată de social, ci pentru că stânga a devenit din ce în ce mai "realistă". Situaţia din Grecia de după scandalul ERT (serviciul public de mass -media) sau din Bulgaria după învestirea guvernului Plamen Oreciarski dovedesc, odată în plus, că aşa-zisa stângă (PASOK-ul grecesc sau Partidul Socialist bulgar) nu au decât obiective politice înguste, abandonând orice dimensiune socială. Iar situaţia din România nu este cu mult diferită. Evoluţiile politice, sociale şi economice din ultimele săptămâni din câteva ţări extra-europene - Brazilia, Egipt sau Turcia - arată însă că nicăieri socialul nu poate fi evacuat din politică! Contestarea liderilor în cele trei exemple are la bază revendicări sociale. În primul caz este vorba de despre o preşedintă de stânga într-o ţară în care creşterea economică a fost un factor de progres social, în al doilea un preşedinte islamist ales pe ruinele unei revoluţii antiautoritare şi în al treilea de un prim-ministru islamist moderat care este prezentat ca un campion al creşterii economice. O creştere economică văzută peste tot ca un scop în sine!

După mai bine de cinci ani de instabilitate economică sistematică, în ce măsură ieşirea din criza actuală se poate face prin metode eminamente economice? Sau, altfel spus, chiar poate fi economia opusă societăţii? După cinci ani de criză economică globală, politicienii nu par să înţeleagă ce s-a întâmplat. Obişnuit să se concentreze doar pe situaţia din propria ţară şi abuzând de teoria conspiraţiei, lidershipul actual refuză să accepte că situaţia s-a schimbat radical. În continuare, popoarele sunt privite ca actori colectivi manipulabili. Totul se întâmplă ca şi când naţiunile ar fi imature şi doar elitele, în primul rând cele economice, cunosc "adevărul". Şi, atunci ce rost mai au alegerile "democratice"?

În acelaşi timp, o mişcare mondială pentru mai multă democraţie, declinată diferit de la o ţară la alta, dar având în comun nu doar mijloacele, ci şi ideile, revendică mai multă dreptate socială. Între Puerta del Sol din Madrid, Tunis sau Cairo şi Istanbul sau Sao Paolo asemănările sunt mai mari decât diferenţele. În faţa acestui val de democratizare globală cum vor reacţiona elitele economice şi politice? Vom ajunge din nou, ca în al treilea deceniu al secolului trecut, să abandoneze democraţia?