Educaţia pe puncte

Dincolo de multe alte trăsături care o singularizează, România reformelor fără sfîrşit şi fără noimă, este teritoriul special în care exerciţiul funcţiei publice este însoţit, ca regulă, de o baie de ridicol. Cu cît mai înaltă funcţia, cu atît mai adînci apele în care se scaldă oficialii noştri. E greu să nu rămîi uluit de capacitatea unor personalităţi, cu realizări profesionale remarcabile, de a se comporta, în exerciţiul funcţiilor guvernamentale, cît mai neglijent, mai improvizat şi neîndemînatic, în ultimă instanţă, total neprofesional. Ultimul înscris, cu tristeţe o spun, pe lista personajelor care confirmă regula, este actualul ocupant al portofoliului educaţiei şi cercetării. Un om pe care expertiza profesională îl aşază în topul lumii ştiinţifice europene, dar ale cărui acţiuni şi declaraţii, ca ministru al Guvernului României, îl aşază doar în vitrina tristă a celor care s-au remarcat prin stropii înalţi ai bălţii de ridicol în care se simt obligaţi, de nu ştiu ce forţă misterioasă, să dea zilnic cu băţul.

Probabil, de teamă să nu fie depunctat la capitolul contribuţie guvernamentală la monumentul pros-tiei publice din România, tînărul ministru al educaţiei reformează tot ceea ce întîlneşte în cale. Pentru că ministerul pe care îl conduce are două mari departamente, învăţămînt preuniversitar şi învăţămint universitar, iar ele se află într-o neostoită rivalitate în a secreta legi şi pricazuri ministeriale, domnul ministru apare, aproape zilnic, în faţa publicului spectator, drapat într-o mantie de ridicol, pentru a rosti un alt monolog hamletian al reformei. Mai nou, reformează selecţia pentru admiterea în liceu. În mod cu totul curios, bine-mobilata minte a ministrului nostru nu se întreabă şi nici nu-şi întreabă ajutoarele, care este răspunsul lor calificat la întrebări cum ar fi: La ce este bun învăţămîntul liceal actual? Care sunt obiectivele sale, din perspectiva formării competenţelor de cunoaştere şi cercetare ştiinţifică, de acţiune socială şi instituţională, a deprinderilor necesare fructificării acestor competenţe, de structurare cognitivă şi morală a personalităţii tinerilor, de dezvoltare a inteligenţei lor emoţionale, fizice, sau logice; ce fel de caractere formează? De ce performanţe sociale sunt capabili absolvenţii şi dacă ele sunt corelate cu programa acestui învăţămînt, cu strădania profesorilor şi a elevilor, cu cerinţele mediului social în care absolvenţii vor evolua? Dacă acest tip de învăţămînt este sau nu justificat să ocupe tot spaţiul rezervat nivelului mediu de instrucţie şi de formare profesională, socială şi morală a tinerilor, ori dacă este insuficient şi inadecvat? Dacă soluţiile educaţionale, de la programe şi metodici, pînă la conceptul care organizează viaţa instituţiilor de învăţămînt, numite licee, este sau nu adecvat scopurilor educaţionale urmărite? Dacă există sau nu vreo corelaţie între viaţa instituţională a liceelor şi viaţa comunităţilor în care se află, a celor din care elevii provin sau a celor în care este cel mai probabil să-şi continue dezvoltarea socială? Care este gradul de performanţă educaţională al corpului profesoral şi care sunt tendinţele de evoluţie ale acestui indicator? Cum sunt repartizate aceste competenţe pe teritoriul naţional şi în reţeaua instituţiilor de învăţămînt? Ce neajunsuri decurg din distribuţia lor actuală? Care este gradul de igienă al locaţiilor şcolare numite şcoli şi licee, res-pectiv, ce fel de cultură a igienei publice întreţin ele? Ce tipuri de dotări educaţionale au şcolile şi cum sunt utilizate în procesul de învăţămînt etc. Nicio reformă a învăţămîntului nu are sens, ori vreo finalitate pozitivă, în lipsa unor răspunsuri coerente la întrebări din această categorie. Cum se face selecţia pentru liceu este o consecinţă a modelului propus, iar nu locul de unde originează gîndul, cu atît mai puţin acţiunea de a reforma.

Problema ministrului nostru nu este, însă, doar lipsa de apetenţă pentru întrebările fundamentale, ci şi motivaţia ridicolă cu care îşi susţine deciziile ce vizează aspectele periferice în care înoată, cum este şi cazul selecţiei pentru licee. Spre exemplu, ni se spune că apariţia "caracterizărilor" care ar urma să însoţească dosarul de selecţie, este o modalitate prin care părinţii pot afla care sunt înclinaţiile propriilor copii şi, eventual, ce potenţial pot dezvolta odraslele lor. Nu ştiu dacă domnul ministru are sau nu copii, ori dacă i-a dus ori nu la şcoală. Oricum ar fi, enormitatea propoziţiei rămîne egală cu ea însăşi.

Cea mai gravă problemă a minis-trului nostru, aşa cum reiese din declaraţiile şi intenţiile afişate, este, însă, aceea că nu pare să ştie în ce ţară a ajuns domnia sa ministru! Ca să-i venim în ajutor, facem, cu toată buna credinţă, următoarele pre-cizări, pe puncte:

Ea se numeşte România.

Sistemul educaţional din Româ-nia, ca instrument de evaluare şi ates-tare a competenţelor cognitive (nu mai vorbesc de cele creative, emoţionale, social-instituţionale, morale, de comunicare socială, etc.) ale elevilor şi absolvenţilor este grav şi profund distorsionat de "corupţia funcţională" existentă, tolerată şi reprodusă ciclic. Ea a fost introdusă şi cultivată cu ajutorul corpului de conducere şcolară şi prin partenerii atent selecţionaţi dintre părinţii cuprinşi în procedurile de conducere din învăţămînt, încă de la începutul anilor "60 ai secolului trecut! De atunci, "corupţia funcţională" a devenit normă de funcţionare şi aşa este şi astăzi! Definiţia scurtă a corupţiei şcolare funcţionale este: alterarea gravă a procedurilor şi a rezultatelor evaluării performanţei şcolare, atît ale elevilor, cît şi ale profesorilor, sub influenţa autorităţii politice, administrative, precum şi a func-ţionării pieţei extinse, chiar dacă relativ controlate, a "beneficiilor şcolare" pentru elev, contra "beneficii materiale şi pecuniare" pentru profesor, director, inspector, funcţionar ministerial etc. O numesc corupţie funcţională pentru că ea dă satisfacţie ambilor "beneficiari": o parte din personalul educaţional încasează suplimentul de resurse pe care salariul şi alte beneficii legale nu le asigură, iar părinţii/elevii obţin marca formală (note,diplome) a unor rezultate şcolare care deschid accesul către alte forme, trepte şi instituţii de învăţămint, ori măcar nu o împiedică, strict formal! Faptul că, pe ansamblu, din acest aranjament pierde întreaga societate, asta se vede abia mai tîrziu, dar pierderile nu sunt contabilizate, direct, nici în contul sistemului de învăţămînt şi cu atît mai puţin la nivelul fiecăruia dintre elevi! De aceea, ele sunt ignorate, suveran!

Sistemul de selecţie propus, pe bază de "dosar educaţional", nu va face altceva decît să dea o extensie monstruoasă corupţiei actuale. Cu mentalitatea represivă care domină cultura noastră administrativă, nu m-aş mira ca onor ministerul să propună Parlamentului, prin lege, crearea unei Poliţii Educaţionale şi a unui DNA-Ed. Cealaltă soluţie, pragmatică, ar fi ca ministerul să afişeze tarifele oficiale ale pieţei pe care se vor vinde şi cumpăra "noile produse" ale evaluării şcolare!

Poate ar fi totuşi bine să începem, în domeniul învăţămîntului, cel puţin, măcar o dată, de la cap la coadă, adică de la obiective, concept, funcţii şi resurse, către soluţiile legale şi instituţionale. Cu siguranţă, Domnul Ministru este familiar cu acest algoritm de lucru. Poate că în loc să se lase pradă impulsurilor haotice ale sistemului în care a fost pa-raşutat, se apucă să-l explice, să-l introducă şi să-l cultive, pentru a lua locul celui prezent. Ar fi o uriaşă rea-lizare pentru domnia sa şi un beneficiu istoric pentru România şi generaţiile sale viitoare.