Europa în două viteze: Uniunea bancară

În vreme ce politica românească se află deja sub semnul alegerilor, "marea" familie europeană încearcă să găsească soluţia de ieşire din impasul în care se află nu doar zona euro, ci întreaga Europă. Micul episod european de miercuri 17 octombrie de la Bucureşti, când la congresul PPE a fost ceva agitaţie de faţadă a fost rapid depăşit. Pentru toţi observatorii oneşti este clar că nimic important în privinţa politicilor europene nu a fost discutat cu această ocazie. Cuplul franco-german, chiar dacă cu destul de mare dificultate, rămâne în continuare motorul Europei. Degeaba Mariano Rajoy, primul-ministru spaniol, a fost alături de Angela Merkel la Bucureşti, în problema recapitalizării băncilor spaniole tot Franţa a sprijinit Spania. Angela Merkel a reiterat la Consiliul european opoziţia sa la orice efect retroactiv al ajutorului european şi a exclus categoric recapitalizarea băncilor spaniole şi irlandeze. O astfel de poziţie nu este însă susţinută de majoritatea europenilor, iar Franţa, care şi-a asumat reprezentarea acestora, crede că prioritatea momentului o reprezintă rezolvarea problemelor presante şi nu întreprinderea unor acţiuni care ar urma să împiedice pe viitor astfel de situaţii.

După ce, ca şi la summit-ul precedent, şi la Consiliul european de pe 18-19 octombrie cei 27 au stat până spre dimineaţă (întâlnirea s-a terminat după ora două dimineaţa) şefii de stat şi de guvern au accepta ca Uniunea bancară să înceapă să funcţioneze de la 1 ianuarie 2013, ceea ce, de altfel, stabiliseră şi la precedenta întâlnire din 29 iunie. Dar Uniunea bancară nu este o afacere oarecare, câtă vreme este vorba de a da unei autorităţi supranaţionale controlul asupra tuturor băncilor din zona euro. Ori abandonul unei părţi importante din suveranitatea naţională nu avea cum să nu suscite comentarii. Modelul acceptat în final este cel propus de Michel Barnier, comisarul european însărcinat cu Piaţa unică, care vizează ca între ianuarie şi decembrie 2012 uniunea bancară să intre treptat în funcţiune astfel ca, din 2014, BCE să poată superviza cele peste 6000 de bănci europene din zona euro.

În final, rezultatul a fost mult mai bun decât se anticipa, câtă vreme la reuniunea informală a miniştrilor de finanţe din 14 septembrie de la Nicosia existau încă divergenţe majore. Până în preziua Consiliului european, poziţia germană, exprimată de ministrul de finanţe Wolfgang Schäuble, era mai degrabă negativă. Germania considera că uniunea bancară nu poate începe din 2013, dar şi că supervizarea europeană trebuie să vizeze doar principalele bănci, aşa numitele bănci sistemice, care nu reprezintă mai mult de 10% din totalul băncilor europene. Şi totuşi s-a ajuns la un compromis care permite demararea în doar trei luni a uniunii bancare. Cum s-a ajuns aici?

Precedentul summit european de la Bruxelles din 29 iunie (la care Traian Băsescu nu a participat) dăduse deja câştig de cauză adversarilor europeni ai Angelei Merkel. Şi unii au speculat că absenţa preşedintelui român a contat în decizia finală de la Bruxelles. Ori, deşi prezent, Traian Băsescu nu a influenţat cu nimic rezultatul final al întâlnirii de acum. Se pare că tot întâlnirea bilaterală dintre Angela Merkel şi François Hollande de joi, dinaintea Consiliului euro­pean, a contat cel mai mult.

De fapt, după cum explică cores­pondentul Liberation la Bruxelles, care citează un oficial francez nespecificat care a fost prezent la reuniune, dacă şeful statului francez a susţinut un calendar precis al introducerii uniunii bancare şi supervizarea tutor băncilor, cancelarul german nu a cerut nimic clar. Însă ceea ce a fost într-adevăr complicat a vizat poziţia faţă de ţările membre UE care nu fac parte din zona euro, dar care şi-au manifestat dorinţa de a participa la uniunea bancară. Acestea au cerut să aibă drept de vot în viitorul consiliu de supraveghere ce va fi creat în interiorul BCE, şi, după dezbateri lungi, au primit promisiunea unei "reprezentări echitabile".