Fabrica de iluzii

Politica din România se profesionalizează. Mai întîi actorii. "Profesioniştii" începutului anilor "90 puteau fi număraţi pe degetele mîinii şi proveneau din cercurile rarefiate ale nomenklaturii de partid. Ca în orice sistem puternic ierarhizat, cu decizie super-centralizată, puţini erau cei care ştiau unde se află "butoanele de comandă", cine şi cum răspunde, dacă apeşi pe ele. Restul erau inşi care-şi dădeau importanţă, pentru că erau lăsaţi să o facă, trepăduşi sau simpli "negrişori". "Amatorii" care au umplut ecranele şi scenele politice ale începutului de drum au dispărut aproape cu desăvîrşire. Puţinele figuri care mai rezistă azi sunt "supravieţuitorii de profesie", amatori dotaţi cu simţul acut al oportunităţii, grijulii să se ungă cu alifiile necesare pentru a traversa tranziţia fără răni prea adînci, şi din cale-afară de performanţi cînd este vorba de a-şi umple traista, profitînd de funcţiile publice. De jos, de la "temelia ţării" s-a profilat, între timp, un nou tip de "politician profesionist": baronul local. Mai degrabă un personaj colectiv, el a devenit posibil şi necesar atunci cînd "zeii de la centru", prea ocupaţi să se războiască între ei, au pierdut contactul şi controlul asupra "celor de jos". Încet, dar sigur, fără ei nimic nu se mai mişca în teritoriu, nici cînd era vorba despre "mobilizarea politică", nici cînd era de vorba de "afaceri". Iar afacerile locale, chiar dacă nu puneau după ele numărul enorm de zerouri al celor de la centru, aveau avantajul că puteau fi organizate şi exploatate pe termen lung şi în regim de monopol absolut, fără nicio teamă că legea era călcată în picioare sau doar "rectificată inovativ". Odată cu impunerea baronului local în politica profesionistă, graniţa dintre "politicianul de profesie" şi "omul de afaceri de profesie" s-a şters. Încet, încet. Parlamentul României, Guvernul şi nenumăratele sale Agenţii, Consiliile locale, judeţene, orăşeneşti şi comunale s-au umplut de "reprezentanţii autorizaţi ai intereselor locale". Maşinăria alegerilor, atît de costisitoare, chiar şi în România, nu a făcut decît să întărească şi să legitimeze mecanismul. Dacă un candidat este obligat, pentru a se afla pe liste, să-şi finanţeze singur campania, iar pe deasupra să contribuie substanţial şi la campania partidului, atunci profilul "alesului" nu mai poate fi o surpriză. Nici din punct de vedere al activităţilor sale "economice" şi al resurselor acumulate, pe care le poate mobiliza în scopuri politice, nici al obiectivelor şi intereselor urmărite şi, desigur, nici al interesului pentru ficţiunea numită "binele public". Ca o reacţie la creşterea influenţei politice a baronilor locali, s-a profilat rapid şi ultimul element al tipologiei cu care lucrează politica României azi, "baronul de la centru". Aceştia sunt actorii. În jurul lor roiesc, desigur, o mînă de fluturi, atraşi de lumina ringului, comentatori, ori simpli ţuţări politici al căror rol unic este să le spună "luptătorilor" din echipa favorită ce frumoşi şi ce deştepţi sunt, în fiecare clipită a vieţii lor, inclusiv în acelea petrecute în somn. Desigur, mai există şi "sponsorii strategici", dar rolul lor s-a diminuat considerabil. Oameni cu uriaşe disponibilităţi financiare, care pentru a-şi asigura "liniştea" aruncau ceea ce era de aruncat în ring şi în jurul lui, pentru ca "toată lumea să fie fericită". Asaltul baronilor locali, conjugat cu cel al baronilor de la centru a subţiat masiv rîndurile sponsorilor strategici, care fie s-au grăbit să devină ei înşişi baroni, fie îşi iau catrafusele, conturile şi afacerile şi pleacă în ţări mult mai temperate.

Uneltele politicii, spre deosebire de actori, nu s-au profesionalizat în aceeaşi măsură. Ba chiar s-ar putea spune că există o tensiune, tot mai greu de ignorat, între capacităţile şi performanţele actorilor şi cele ale instrumentelor cu care lucrează. Este motivul pentru care politicienii caută frenetic răspunsuri la problema lor în diferitele variante de modificare a Constituţiei şi a sistemului electoral. Nu pentru că ar putea înţelege ori pentru că i-ar interesa performanţele democratice ale unui sistem faţă de altul, ci pentru că sunt presaţi de timp şi de competiţie să rezolve cît mai repede şi dacă se poate tranşant, ideal, o dată pentru totdeauna, problema funcţionării sigure a mecanis­mului care le asigură realizarea intereselor economico-politice. Este motivul pentru care politicienii, deşi se declară, ba chiar se visează "eroi ai democraţiei", în realitate caută soluţiile în vechea ladă de gunoi a sistemelor non-democratice, opresive, ba chiar totalitare, avînd doar grijă să le coafeze "democratic". Două obsesii persistente şi caracteristice politicienilor profesionişti, din orice partid, indiferent dacă se află în opoziţie sau la guvernare, ilustrează acest fenomen: obsesia pentru controlul presei şi, mai larg, obsesia pentru controlul opiniei publice. Îmblînzirea presei şi a formatorilor de opinie a fost preocuparea politică fundamentală a guvernării Iliescu-Năstase, după cum este astăzi a guvernării Tăriceanu-Băsescu. Rezultatul obţinut pînă acum este o semi-înregimentare politică a trusturilor de presă şi televiziune, ceea ce are ca rezultat faptul că libertatea cuvîntului este asigurată, în fiecare loc în parte, atît timp şi numai dacă pe ţinta criticilor stau răstigniţi doar adversarii politici ai trustului cu pricina, ori neutri, care nu contează. Vrei să-l critici pe Băsescu, te duci şi te angajezi la trustul X. Vrei să-l critici pe Tăriceanu, te duci matale frumuşel la trustul Y. Culmea este că formatori importanţi de opinie au ajuns să considere această situaţie ca fiind o condiţie intrinsecă a profesiei de ziarist, ba chiar mai mult, ca pe o marcă de ones­titate. Obsesia pentru controlul opiniei publice este ilustrată şi de asaltul nestăvilit asupra "sondajelor de opinie". Dintr-un instrument al informării publice şi al orientării politice spre folosul cetăţeanului, aşa cum a fost iniţial, sondajul de opinie a devenit o tristă marionetă, trasă de sforile politicii şi pusă să joace farsa popularităţii, în serviciul marilor aspiranţi la gloria votului plebiscitar.

Profesionalizarea politicii la români, deşi un proces necesar, are finalităţi care ar trebui mai degrabă să ne îngrijoreze, decît să ne bucure. Pentru că ea este menită să facă fabrica de iluzii, pe care o numim "politică", mult mai eficientă cînd este vorba de a păcăli electoratul şi mult mai productivă cînd este vorba de a asigura politicianului de profesie beneficiile nemeritate, adesea nelegale, ale accesului la pupitrul de comandă al guvernării.