Hipercorupţia şi revoluţia procurorilor

Politica noastră are astăzi şi va avea în viitor mai mult de a face cu fenomenul pe care-l numesc "Revoluţia procurorilor" decît cu plecarea forţată de la Cotroceni a lui Traian Băsescu, ori cu rămînerea sa în func­ţia de Pre­şe­dinte al Ro­mâniei, după referendumul din 29 iulie. Tema este definitorie pentru traiectoria pe care s-a angajat România, atît din punctul de vedere al politicii interne, cît şi internaţionale. Ce este, aşadar, această "revoluţie"? Care sunt resorturile şi resursele sale? Care sunt obiectivele? La ce "modele" trimite? şi Care sunt posibilele sale consecinţe?

Acceptarea de jure a României în "clubul european" nu a întîmpinat decît minime impedimente cînd a fost vorba chiar şi despre cele mai spinoase probleme economice. La fel, nu ne-a întrebat nimeni despre problemele sociale pe care le-am avea, nici măcar despre cea a sărăciei, ori a corupţiei; nici despre jalnica subdezvoltare a infrastructurii de toate felurile, de la cea urbană, la cea a reţelelor naţionale de transport şi de la cea instituţional-administrativă, la cea educaţională şi cognitiv-creativă. Nimeni nu ne-a întrebat despre consecinţele introducerii legislaţiei europene într-un mediu economico-social cu care avea grad zero de compatibilitate... Mă rog, de nimic, dar de nimic nu s-a arătat Europa cu adevărat îngrijorată, în afară de "situaţia justiţiei"! Atît de tare a fost acest punct în lista de condiţii ale aderării României, încît s-a instituit, de la început şi fără nici o justificare clară, un mecanism special de supraveghere sub egida Comisiei Europene. Întrebarea pe care puţini şi-au pus-o atunci, la fel de relevantă şi astăzi, este următoarea: ce anume din starea justiţiei din România îngrijora atît de tare? Prin ce era mecanismul justiţiei nostre atît de deosebit de "standardele europene", în raport cu, să zicem, justiţia altor noi veniţi, cum ar fi Ungaria, Cehia, Slovacia sau Lituania? Oricine citeşte rapoartele Comisiei Europene, atît pre cît şi post aderare, poate observa cu stupoare că ele nu conţin niciun fel de răspuns la aceste întrebări. Justificări exis­tă, dar niciuna nu răspunde întrebărilor fun­damentale. În toate ţările a fost nevoie de revizuiri ale legilor de bază, cum sunt Codul Civil sau Codul Penal; a fost nevoie de introducerea de noi proceduri, de schimbări în structura sistemului judiciar, de creşterea expertizei în domenii ale relaţiilor contractual-economice, ori de măsuri speciale pentru combaterea corupţiei şi a fenomenelor de criminalitate organizată, transnaţională etc. În ce consta cazul special al României? Răspunsul dat de obicei, "independenţa justiţiei", nu este nici el satisfăcător, întrucît, la data aderării la UE, deja arau asigurate, prin Constituţie şi prin legi, inamovibilitatea judecătorilor, mecanismele de numire la Curtea Supremă şi Curtea Constituţională, precum şi relaţiile dintre Ministerul Justiţiei, CSM, parchete şi instanţe, conform cerinţelor europene.

Ceea ce s-a întîmplat pe teren este singura indicaţie pe care o avem pentru a desluşi sensul evoluţiilor din România. În numele reformării, contra-reformării şi supra-reformării justiţiei, care pare să nu se mai termine niciodată (şi aici este un de ce, care merită cercetat!) am asistat la un singur lucru cu adevărat remarcabil: înmulţirea fără precedent şi chiar fără noimă a instituţiilor, a structurilor de anchetă şi de pregătire a dosarelor "acuzării". Adică, la hipertrofia şi supra-împuternicirea instituţiilor şi a mecanismelor procuraturii; ba chiar la apariţia unor instituţii în afara sistemului judiciar, ANI, cu input direct şi puternic în sistemul politic. Ce au făcut toate aceste instituţii? Oficial, s-au ocupat de două teme: dosarele revoluţiei, pe care în cele din urmă le-au lăsat "criticii rozătoare a şoarecilor!", şi dosarele marii corupţii, care s-au transformat repede în instrumente directe de intervenţie în lupta pentru putere şi pentru menţinerea ei. Cu alte cuvinte, vectorul final al atît de unilateralei "reforme" din justiţie a avut ca ţintă unică spaţiul politic, iar ca obiectiv, restructurarea sa, prin scoaterea din joc a "copiilor revoluţiei", transformaţi repede în "seniori" şi mari beneficiari ai ei, atît politic, cît şi social-economic!. Dintr-un motiv puţin vizibil, "revoluţia noastră" nu s-a grăbit să-şi înghită fiii, aşa cum cere "regula istoriei", de la Revoluţia Franceză încoace! Iar, motivul simplu pentru care nu a făcut-o este că maşinăria judiciară care deschide drumul spre trapa spînzurătorii, stîlpul de care sunt legaţi condamnaţii la împuşcare, sau celulele condamnării pe viaţă nu a fost pusă la punct, de la început. "Tribunalele revoluţionare" care i-au dus la ghilotină pe Danton, Robespierre, Saint-Just şi atâţia alţii au fost înfiinţate, la noi, în exemplar unic şi pe termen scurt!, doar pentru condamnarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, după care au dispărut. Această eroare trebuia îndreptată!

Modelul acestui tip de intervenţie în viaţa politică a unei democraţii, prin intermediul justiţiei, există, iar cel mai structurat dintre ele este cel din Italia, unde s-a numit "revoluţia mîinilor curate"! Esenţialmente, tot o revoluţie a procurorilor! Justificarea ei exterioară, pentru uzul public, a fost (nimic nu-i nou sub soare!) Corupţia! Marea corupţie, cea a politicienilor de la vîrful piramidei puterii!!!! A durat circa un deceniu, iar realizarea ei a fost să documenteze un fapt pe care-l ştia toată lumea: între reţele care conduc "economia infracţională" şi reţelele care leagă oamenii şi interesele marilor centre de putere politică din Italia existau legături atît de strînse încît era greu de spus cine corupe pe cine, ori cine conduce pe cine!!! Fenomenul s-a stins, "de la sine", de îndată ce noile centre de putere politică au luat din mîna procurorilor puterile excepţionale care le fuseseră conferite în timpul campaniei duse împotriva structurilor tradiţionale de putere din spaţiul italian. Revoluţia mîinilor curate a dus la dezastru pe scena politică. Cele două mari partide ale dreptei şi stîngii, Creştin Democraţia şi Partidul Socialist, s-au prăbuşit sub acuzaţiile, altfel întemeiate, de corupţie, lăsînd locul gol pentru dezvoltarea rapidă a unui nou "model" de politică, regionalismul, neo-fas­cismul şi populismul, susţinut prin metode cel puţin tot atît de corupte de către noile centre de putere şi de control asupra spaţiului economic şi mediatic. "Modelul Berlusconi" este buruiana care a crescut fără oprelişti pe cîmpul politicii italiene, curăţat de vestigiile "vechii politici", prin strădania procurorilor eroi ai "revoluţiei mîinilor curate"!

Ultimul politician care a încercat să împiedice intrarea României şi a vieţii sale politice pe această traiectorie a fost Emil Constantinescu. Spre surpriza multora, mai ales din propria tabără, care n-au înţeles mai nimic din esenţa mandatului său, Preşedintele de atunci al României declara că problema "marii corupţii" a fost rezolvată în Româ­nia! Tot ceea ce mai rămînea de făcut era eradicarea mecanismelor care continuau să producă "mica corupţie"! O dată cu intrarea în scenă a mandatului "revoluţiei portocalii", marea corupţie a fost proclamată "hipercorupţie", astfel încît să justifice construcţia mecanismelor excepţionale ale procuraturii, pusă teoretic să se lupte cu mega-balaurul. În realitate, a fost pusă să se lupte doar cu adversarii politici, pe principiul folosit şi pînă atunci: "Corupţii noştri sunt buni, deci nu există; corupţii lor sunt răi, deci trebuie condamnaţi!"

Dacă nimic semnificativ nu se schimbă în drumul pe care politica românească s-a angajat, jumătate de bunăvoie, jumătate împinsă de mîini şi interese străine, ceea ce vom vedea mîine este continuarea aceluiaşi tablou: "Corupţii celorlalţi erau mai răi ca ai noştri, deci trebuie să fie condamnaţi, în timp ce ai noştri..." etc. Încet, dar sigur, maşinăria judiciară hipertrofiată a instituţiilor procuraturii, cu voie, ori fără de voie, cu intenţie sau fără, va eroda credibilitatea, cîtă mai este, a scenei politice, deschizînd calea pentru viitorul cîmp gol... pe care vor creşte viitoarele buruieni ale berlusconismului, neo-fascismului şi regionalismului separatist a la roumaine! Viitorul politic al României, lăsat pe mîna procurorilor, rulează deja pe ecranele cinematografului numit "Italia"!

Cine are interes ca România să ajungă acolo, iată o întrebare care are nevoie de un răspuns cît se poate de stringent! Cine ar putea să o mai împiedice să ajungă acolo, iată o întrebare care are nevoie de un răs­puns politic, încă şi mai presant!