Imitarea Statului

Istoria - după cum afirma un filozof celebru - se petrece de două ori. Prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă. Cam aşa şi cu statul socialist. Acesta se consolidează în contextul în care ideologia socialistă prevede dispariţia Statului (treptată sau bruscă, în funcţie de versiunea de socialism la care ne referim).

Dacă dorim să înţelegem unele lucruri din istoria recentă am face bine să pornim de la acest paradox. Comuniştii au venit la putere, în România, de pe o poziţie exterioară Statului. Nici unul dintre liderii comunişti români din primii ani de după Al Doilea Război Mondial nu avea nici o experienţă în materie de guvernare. Nici unul nu avea măcar o educaţie teoretic relevantă. Cei mai mulţi erau nişte marginali sociali, cu antecedente penale. Nicolae Ceauşescu, o calfă fugită de acasă, este un exemplu între atâtea altele...

Cu toate acestea, ei s-au văzut paraşutaţi, de Armata Roşie, în situaţia în care au trebuit să conducă un stat. Chiar mai mult: să îl construiască într-o nouă versiune, socialistă, pornind de la demolarea versiunii burgheze.

O sarcină, evident, extrem de dificilă, mai ales în condiţiile în care ideologia acestui grup prevedea abolirea Statului în general. Una dintre strategii a fost, pur şi simplu, externalizarea acestei întreprinderi. Altfel spus, transferarea responsabilităţii către agenţii sovietici din România. Aparatul de represiune (Ministerul de Interne, Securitatea) şi forţele armate, mai cu seamă, au fost conduse direct de agenţi ai Moscovei.

A doua strategie, mai rar observată şi mai deloc analizată de literatura de specialitate, a fost pur şi simplu imitarea "formelor burgheze" ale Statului.

De ce comuniştii au făcut acest lucru nu este imediat clar. Mai neclară încă este istoria acestui demers. Astfel încât am să încerc acum o schiţă. Cu o anumită morală, desigur...

Practic vorbind, structura de putere din statul socialist era centrată pe un anumit partid politic (PMR şi PCR în perioada 1948-1989). Dar dacă vă uitaţi pe Constituţiile acestei perioade (formal, au fost trei: 1948, 1952 şi 1965), atunci veţi observa că lucrurile sunt ceva mai complicate.

Luaţi, spre exemplu, chestiunea electorală. Comuniştii români s-au ascuns tot timpul în spatele unei structuri de tip "front popular". Una dintre cauze a fost directiva trasată de Stalin mişcărilor şi partidelor Stângii radicale, de a forma alianţe cu partidele şi mişcările Stângii moderate, în scopul adormirii vigilenţei autorităţilor şi alegătorilor, deopotrivă.

Mai curios e altceva. Chiar şi după ce au pus mâna pe puterea absolută, comuniştii români au păstrat alegerile, această formă "burgheză" de legitimare. Desigur, golind-o de conţinut real. În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, candidaţii proveneau de pe listele aşa-zisului Front al Democraţiei şi Unităţii Socialiste.

Scopul acestor alegeri era, aparent, de a produce o instituţie numită Marea Adunare Naţională, care imita un Parlament.

Cel mai interesant aspect, cred, este acela referitor la structura Executivului acestui regim. În primele decenii, statul socialist a fost condus, în teorie, de un Executiv colegial, care reunea şi funcţiile specifice unui şef de stat. Aceasta era o formulă pe care comuniştii nu au preluat-o din scrierile marxism-leninismului, ci din experienţa URSS. Însă sovieticii, la rândul lor, au preluat ideea din practica unor democraţii avansate, precum aceea a Elveţiei (desigur, golind-o complet de conţinut). URSS a mai preluat, în această perioadă, şi o altă idee ne-marxistă, ideea federală (eviscerând-o şi pe aceasta complet).

În 1974, Nicolae Ceauşescu mai face un pas pe calea imitaţiei, maimuţărind funcţia de Preşedinte. De ce anume, este încă un mister, a cărui cheie este pe undeva prin arhivele care îşi aşteaptă cercetătorii. (Suspectez că a fost influenţat de modelul francez, în urma vizitei lui De Gaulle din 1968). Dar indiferent de motive, ceea ce a rezultat a fost o funcţie decorativă, "la purtător", creată special pentru cel care exercita deja puterea absolută ca lider al Partidului. (Apropos: unde este acum sceptrul celebru cu care se fotografia? A fost şi acesta şterpelit de un "om de bine"?).

Această imitare a formelor de stat avea, cu siguranţă, cel puţin două raţiuni. Prima era aceea de a obţine o legitimitate internaţională. A doua ţine de conţinutul ideologiei comuniste. Marx arătase că statul va dispărea, însă nu elaborase un plan, o teorie, cu privire la natura instituţiilor socialiste. A rămas, aşadar, în sarcina noilor partide-stat din Rusia şi din Estul Europei să improvizeze.

Astfel, 1989 ne-a prins cu un regim care, formal, era unul de tip copy-paste. În spatele faţadei, regimul era unul în care, evident, Partidul dicta societăţii, iar dictatorul dicta Partidului. Însă, la nivelul aparenţei, existau structuri ale unui stat modern.

În final, o ipoteză: oare această abordare, copy-paste, nu a fost cumva folosită şi de clasa politică apărută în primii ani de după schimbarea din Decembrie 1989?