Încotro se îndreaptă revoluţiile arabe?

Lumea arabă se mişcă! Nu e foarte clar încotro, dar se mişcă! Iar direcţia mişcării depinde şi de răspunsul pe care îl dau statele occidentale. Contagiunea revoluţiei arabe, începută în Tunisia în luna decembrie a anului trecut, continuată în Egipt, apoi cu o violenţă egală cu cea a dictaturii lui Gaddafi în Libia, Yemen, Bahrein sau Maroc, a atins acum şi "sta­bila" Sirie, unde dinastia prezidenţială care a dominat ţara o jumătate de secol, al- Assad, se clatină. Astăzi, şi ca urmare a intervenţiei aliaţilor în Libia, toţi petrocraţii se simt ameninţaţi. Iar comparaţia cu revoluţiile din 1989 nu poate să nu fie făcută. Doar că, de data aceasta, istoria a luat-o cu mult înaintea politicii. Căci politicienii au fost de la început depăşiţi de evenimente.

Ordinea sacrosanctă a lumii, aşa cum fusese ea stabilită în spatele uşilor închise ale marilor cancelarii apusene, a fost luată prin surprindere de revoluţiile arabe. Şi aceas­ta, pentru că desfăşurarea evenimentelor nu corespundea deloc previziunilor serviciilor secrete, ale institutelor de analiză strategică sau ale experţilor în "geopolitică". Din această cauză, dar şi pentru că "democraţiile sondajelor" au adus la putere politicieni lipsiţi de anvergură, puterile occidentale, interesate să-şi prezerve în primul rând interesele economice în această regiune strategică, s-au închis într-o formă de autism politic care a împiedicat comunicarea cu societăţile din lumea arabă. Deja, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi decolonizare, un fel de compromis politic impusese - sub pecetea unui aşa zis pragmatism - un statu-quo cinic, care a asigurat regimurilor dictatoriale supravieţuirea vreme de patru-cinci decenii. Frica, determinată de teroris­mul, mai întâi cel laic şi revoluţionar al anilor "70, apoi cel fondat religios, care a lovit periodic oraşele europene şi americane, a servit, în toată această perioadă, ca cel mai bun alibi pentru dictaturi sângeroase, considerate însă drept ultimele redute împotriva pericolului islamist. De aceea, încălcarea flagrantă a drepturilor omului a fost tolerată. Doar că accidente politice, precum cel din Coreea de Nord, pot supravieţui doar într-o izolare totală. Ori, dictaturile arabe nu puteau, din motive economice, să se închidă în autarhie.

Cum însă nimeni nu se aştepta, revoluţiile arabe au deconcertat politicienii şi opinia publică din întreaga lume. Stereotipurile anti-arabe sunt puse la grea încercare. Tocmai de aceea, teoria conspiraţiei, în două forme - conspiraţia străină (Iran, Rusia, al-Quaida) sau conspiraţia occidentală (preluarea controlului asupra petrolului arab) - a fost reactivată pentru a explica situaţia. Dar dacă, aşa cum afirmă unii observatori din regiune, ar fi vorba de un grad de conştiinţă politică şi de maturitate intelectuală care marchează sfârşitul unei lungi epoci istorice - care a durat opt secole - de conservatorism religios, care a dus la stag­narea socială, politică şi culturală actuală?