Judecată dreaptă sau bâlci de trei parale?

S-a trecut cu nefirească uşurinţă peste un moment pe care îl consider extrem de revelator. S-a consumat în stradă, în faţa CNSAS, unde altundeva?, după audierea d-nei senator Rodica Stănoiu. Întâmpinat, conform (deja) tradiţiei, cu microfoanele şi camerele de televiziune gata să-i înregistreze şi cel mai stins oftat, dl. Mircea Dinescu, altfel dispus oricând la confidenţe, s-a văzut obligat să tacă explicând postura inedită în care apărea printr-un laconic: "Ne-a arătat pisica". "Pisica" la care a apelat ex-ministrul Justiţiei nu este altceva decât Legea de funcţionare a instituţiei, art. 24, care face precizări clare până unde se întinde transparenţa şi de unde începe dreptul fiecărui om de a i se proteja imaginea, până la pronunţarea definitivă a CNSAS asupra dosarului acestuia. Faptul merită reţinut nu numai ca o premieră, în lungul şir al zilelor în care o ţară întreagă s-a hrănit până la deliciu cu figurile marcate ale celor care au luat drumul CNSAS, dar mai ales pentru că dă naştere la o suită de nedumeriri peste care nu putem trece cu zâmbetul pe buze.

Pentru început, e timpul să vrem să ştim şi să căpătăm un răspuns clar la o întrebare care poate unora să li se pară o glumă, dar se dovedeşte că e al naibii de serioasă: "Membrii consiliului CNSAS cunosc legea de funcţionare a instituţiei în fruntea căreia au ajuns?". Sigur, e greu de imaginat că preşedintele în exerciţiu va aduna coşcogea demnitarii, le va pune o foaie albă de hârtie în faţă şi le va da un extemporal, să afle dacă şi-au învăţat sau nu "lecţia". Dar faptul că poate să vină cineva din afară, perfect îndreptăţit, să le bage textul legii sub ochi şi să le taie microfonul la care se fac tot felul de comentarii despre şedinţele Consiliului, este o situaţie greu de înţeles. Pentru că explicaţiile logice la care avem acces se bat cap în cap şi, pentru oricare dintre ele am opta, postura în care a fost pusă instituţia este departe de-a fi una de invidiat. Pe scurt, ori Consiliul are în componenţa lui oameni care nu au habar de normele legislative care le reglementează activitatea, ceea ce ar exprima o realitate dintre cele mai neplăcute - ori toţi membrii Consiliului cunosc bine legile, dar le încalcă cu o superbă dezinvoltură, pentru o ieftină publicitate, ceea ce reprezintă un delict extrem de grav. Şi într-o variantă şi în cealaltă, ajungem inevitabil să fim nevoiţi să vorbim despre felul precar în care funcţionează CNSAS.

Nu cred că exagerez când afirm că nu multe instituţii s-au născut în România post-ceauşistă cu cazna cu care a văzut lumina zilei CNSAS şi nu în multe s-au investit atâtea speranţe câte s-au tezaurizat în contul ei. Pentru că, din prima clipă, a fost percepută ca o emblemă a noului timp, început în decembrie "89, şi ca o garanţie că nimic nu va rămâne ascuns legat de Răul făptuit de fosta Securitate. Ca toate visele frumoase, nu a fost să se împlinească. Trădat de o lege mutilată în Parlament, sub privirile îngrozite ale iniţiatorului şi a celor care înţelegeau ce se întâmplă, CNSAS a vegetat ani de zile într-o prelungită comă, lehamitea şi dispreţul foştilor guvernanţi pentru "lingătorii de dosare" fiind proverbiale. A supravieţuit printr-o minune şi s-a trezit peste noapte într-o situaţie la care aproape nimeni nu mai visa: cu dosarele în braţe. Toate fentele, toate răspunsurile duhnind a morgă şi a şmecherie ieftină á la Radu Timofte s-au risipit într-o clipită şi kilometri de arhive, ferecate până atunci, s-au pus la picioarele celor împuterniciţi să despartă apele. Cu legea în mână, cu judecată şi cu nesfârşită atenţie şi respect pentru vieţile oamenilor despre care trebuie aflat adevărul. La câteva luni de la declanşarea "Dosariadei", rezultatele nu numai că sunt departe de aşteptări (turnători nevolnici în locul marilor vinovaţi), dar se face tot mai simţit sâcâitorul sentiment că lucrurile sunt scăpate de sub control şi evoluează la voia întâmplării. Sigur, cel mai simplu e de invocat ratarea timpului optim pentru fiecare lucru care trebuie făcut la vremea lui şi a invoca cei 16 ani scurşi pe apa Sâmbetei e deja un reflex în care nu mai crede aproape nimeni. Pentru că ceea ce nu am fost în stare să facem atunci, plini de însufleţire, dar acţionând orbeşte şi haotic, am putea face acum cu chibzuinţă şi cu clarviziune. Raţiunile pentru care lucrurile nu se petrec aşa cum ar fi normal sunt dintre cele diverse şi au fost evidenţiate în analize pertinente. Ceea ce mi se pare însă că scapă atenţiei celor mai mulţi dintre comentatori este felul în care defecţiunile instituţiei grevează nepermis asupra imaginii, onorabilităţii şi, să nu ne ferim de cuvinte, vieţii celor care ajung în atenţia CNSAS. Ceea ce ar trebui să însemne o cercetare serioasă, temeinică şi guvernată, în totalitate, de principiul fundamental al prezumţiei de nevinovăţie, a degenerat din prima clipă într-un spectacol grotesc, în care toţi cei care au intrat pe uşa CNSAS ajung să fie anatemizaţi public, înaintea finalului unor deliberări care nu mai lasă loc niciunei îndoieli. Este de înţeles apetitul fără limită al mass-media pentru subiecte fierbinţi, dar nu este de înţeles şi nici de acceptat seninătatea cu care un eventual indiciu este investit cu greutatea probelor irefutabile. Aşa cum studiul dosarelor ţine de intimitatea şedinţelor Consiliului, aşa şi invitarea şi audierea celor cercetaţi ar trebui să se facă ferite de orice comentarii şi supoziţii publice. A te prezenta la CNSAS nu este implicit şi o probă de vinovăţie. Dar a explica lumii întregi, după ce toate ziarele şi toate televiziunile te-au surprins în "culpa" de invitat, e un demers cu şanse minime de ruşită. Un banc din alte timpuri înregistra principiul după care acţionau fostele organe de represiune: "Întâi le taie şi apoi le numără". A ne întoarce la proceduri de tristă amintire înseamnă a ne rătăci într-un tunel al timpului, într-o direcţie complet opusă celei în care ne imaginăm că înaintăm.