La capătul tunelului

Vestea bună este că, după aceea pe care a văzut-o doar fostul premier Ciorbea, la capătul tunelului a apărut din nou o lumină. Vestea cea rea este că a apărut nu la capătul spre care mergem noi, ci la acela din care am plecat. Iar vestea încă şi mai rea este că nu e o lumină blîndă, vreo rază de soare, ori lucirea unei candele, menită să ne lumineze calea, fie şi din urmă, ci scînteia unei explozii care ar putea să dărîme tunelul peste noi, înainte de-a ne vedea, odată, la capătul lui.

Optimiştii văd în explozia "dosarelor de reţea" ale securităţii şansa ca ograda politicii româneşti, mai larg a spaţiului public, să fie curăţată. Să punem capăt odată confuziei în care trăim de 16 ani. Să înlocuim falşii idoli cu statui masive şi autentice de aur, de bronz, de piatră sau de lemn, oricum, numai goale pe dinăuntru să nu mai fie. CNSAS-ul, cu un ştampiloi mare în mînă, va pune asupra fiecăruia, sine ira et studio, desigur, dar definitiv şi irevocabil, marca trecutului său: securist sau nesecurist. Această minunată maşinărie va furniza energia pură, atît de necesară revitalizării noastre ca societate şi chiar ca indivizi, mai ales acum cînd stăm să trecem pragul Uniunii Europene.

De ce este greu de crezut în varianta optimiştilor?

În primul rînd, pentru că explozia aceasta nu s-a produs de la sine, ca un fapt natural. Dimpotrivă, a fost nevoie ca cineva să pună capsa şi să amorseze, ba chiar să apese pe butonul care face posibilă scînteia. Cine şi de ce acum? Răspunsurile se întrevăd cu uşurinţă, dacă priveşti pentru o clipă calendarul electoral. Cine este interesat de destructurarea partidelor politice acreditate deja pe piaţa electorală, de pierderea credibilităţii lor, de crearea unui vîrtej în care cei mai mulţi "politicieni de profesie" să simtă cum le fuge preşul, sau mai rău, pămîntul de sub picioare? Cineva al cărui proiect politic se bazează tocmai pe destructurarea actualului sistem! Pe soluţia ad hoc a partidului ad hominem. A construcţiei conjuncturale. Modelul brevetat de Putin în Rusia, dar folosit cu succes şi în Franţa, la realegerea actualului Preşedinte. Un model care are o singură funcţie, aceea de elevator, pentru o singură persoană. Nu susţin prin aceasta că actualele partide sunt construcţiile de care politica românească are cu adevărat nevoie. Ori că sunt de neînlocuit. Ori că n-ar trebui înlocuite de construcţii politice mult mai eficiente politic şi mai credibile, moral. Destructurarea lor se face, într-o oarecare măsură, de la sine. Aruncarea lor în aer, însă, nu este o mînă de ajutor dezinteresată. Pentru simplul motiv că, în felul acesta, se curmă un proces greoi, poate, dar sigur, de restructurare cu unul artificial, despre care nu avem nicio garanţie că ne va oferi un produs mai viabil politic sau moral.

În al doilea rînd, operaţiunea de "arheologie" politică, în curs de desfăşurare, va furniza cu greu o bază pentru refundamentarea prezentului. Mărturie stau celelalte încercări, nu puţine în istoria modernă a românilor. În loc să scadă confuzia şi să aducă clarificările necesare, are toate şansele, mai degrabă, să o sporească. Desigur, unii oameni vor dispărea din arena publică, alţii, însă, nu! Tot ceea ce va reuşi mecanismul este îndepărtarea "celor slabi". Cine va ocupa locurile rămase disponibile, este altă istorie! Pe de altă parte, modul de-a dreptul haotic în care lucrează noul "Minister al Purităţii", ignorarea pînă şi a regulilor aritmeticii, ca să nu mai pomenim de cele ale logicii, face din deciziile acestei instituţii, materia primă a viitoarelor sute sau chiar mii de procese care vor răsturna şi re-răsturna şi re-re-răsturna argumentele, probele şi deciziile, pînă cînd nimeni nu va mai înţelege nimic, iar interesul va scădea, inevitabil, sub limita de impact mediatic sau electoral. La urma urmei, creatorii, ca şi utilizatorii săi, au vrut ca CNSAS-ul să fie o instituţie politico-administrativă, nu una morală. Prin urmare, deciziile ei sunt disputabile, atacabile şi invalidabile în plan politic, ca şi în justiţie, sau în ceea ce la noi ţine loc de mecanism al justiţiei. Dar asta este altă problemă!

Cît despre statuile goale pe dinăuntru şi statuile masive, care ar trebui să le ia locul este de remarcat că societatea româ-nească, dacă are o trăsătură stabilă, este tocmai aceea a "lipsei de modele" sau mai exact a unei corozive şi atot-dizolvante neîncrederi în "modele". I s-a pus lui Caragiale în spate vina de a fi exacerbat apetitul "natural" al românilor pentru a-şi dărîma statuile, cînd în realitate el n-a făcut decât să ofere o explicaţie, o detaliere a motivelor, nu puţine de altfel, pentru care româ-nii modernităţii şi-au demolat azi, cu atîta entuziasm, modelele politice de ieri, iar mâine au purces la aceeaşi operaţie cu cele de azi! Nu, nu este neapărat un "blestem" al românilor. Este o caracteris-tică, din păcate, mult mai generală a societăţilor moderne, de aici şi universalitatea mesajului caragialian. Modernitatea a produs "politicianul de profesie", care nu de puţine ori a îmbrăcat mantia "dictatorului salvator al patriei". Cei mai mulţi dintre oamenii care formează fauna politică a modernităţii sunt departe de a avea constituţia morală din care să poată fi turnate statuile masive! De aceea, modernii, oameni practici, au turnat statuile politicienilor, mai mereu, la noi ca şi aiurea, "pe gol". Ca să facă economie!