Laboratorul profesorului Seligman

Incompetenţă şi haos ca pe vremea actualei "guvernări" nu a existat niciodată în istoria României. Nici măcar în Primul Război Mondial, când frontul s-a prăbuşit. Avem miniştri analfabeţi şi poliţişti care conduc reţele de infractori. Străzile sunt bântuite de violatori şi de tâlhari eliberaţi de legi strâmbe. Preţurile au explodat. Investiţiile sunt la pământ. În spital, bolnavii sunt infectaţi cu boli din Lumea a Treia.

În alte timpuri sau locuri, oamenii ar fi protestat cumva. Însă la noi, majoritatea pare să fie cuprinsă de un gen de fatalism. Nemulţumire există, dovadă marile manifestaţii de săptămâna trecută împotriva regimului socialist. Însă mulţi indivizi acceptă tot ce li se întâmplă.

Uneori ai senzaţia că nu există limite ale pasivităţii. Luaţi cazul "măririi de salarii". Acum circa un an, guvernanţii şi-au triplat salariile. Era evident că ceilalţi vor "lua ţeapă". Acum avem confirmarea. Pe fondul unei inflaţii galopante, salariul va creşte, în medie... cu 2 (doi) lei. Puterea de cumpărare a scăzut. În acest context, guvernanţii şi-au mai acordat un spor de 15%. Orice om raţional ar fi sesizat bătaia de joc. Însă milioane de alegători nu s-au lămurit nici acum...

De unde această lipsă de reacţie? Pentru a înţelege ce se întâmplă, trebuie să intrăm în laboratorul doctorului Seligman.

Acum jumătate de secol, Martin Seligman era profesor de psihologie la Universitatea din Pennsylvania. Omul era interesat să lămurească mecanismul depresiei. De aceea a supus nişte bieţi câini unui experiment crud. I-a legat în nişte hamuri şi i-a supus la şocuri electrice. Unii câini însă aveau posibilitatea să apese pe o pedală pentru a întrerupe şocurile. Iar profesorul Seligman a observat un efect extraordinar. Vă scutesc de detalii, pentru că experimentul este destul de complicat. Ideea este următoarea.

Câinii care primeau şocuri electrice fără să aibă posibilitatea să reacţioneze au dezvoltat un comportament ciudat, asemănător depresiei la om. Uneori, pasivitatea acestora era extremă. Într-o variantă a experimentului, profesorul Seligman a pus câinii într-o boxă din care puteau ieşi sărind peste un mic perete. Stupefiant, unii câini renunţau să facă chiar şi acest mărunt gest. Se întindeau pe podea şi încasau şocuri electrice, care le produceau suferinţă.

Acesta este experimentul care a pus bazele teoriei "neajutorării dobândite" (learned helplessness). Câinii care făceau ceva să scape erau aceia care învăţaseră că pot interveni şi curma şocurile electrice, prin apăsarea pedalei. Însă aceia care nu aveau nici o pedală cu care să intervină dezvoltaseră simptome grave. Erau complet rupţi de reacţiile fireşti prin care să evite stimulii nocivi. Încasau totul. Datorită faptului că învăţaseră că nimic din ce fac ei nu este eficient.

Teoria "neajutorării dobândite" este una dintre cele mai interesante din spaţiul psihologiei contemporane. Este pusă la lucru în explicarea, spre exemplu, a abuzurilor în familie sau a sărăciei cronice.

Să revenim acum la... oile noastre - pentru a folosi expresia populară. Mulţi dintre noi sunt uimiţi, fără îndoială, de numărul - încă şi mai mare - al acelora care îşi declară incapacitatea plenară de a face ceva în privinţa calităţii guvernanţilor. Ei ştiu că politicienii fură, ştiu că sunt furaţi. Dar afirmă că "nu avem ce face".

Interesant însă este că exact aceiaşi oameni sunt rezervorul electoral al socialiştilor. Indiferent ce ar face socialiştii, tot pe ei îi votează. Cresc taxele? Alegătorul înjură şi îi votează tot pe aceia care le-au crescut. Şi-a rupt căruţa într-o groapă de pe uliţă? Alegătorul se vaită, dar îl votează tot pe primarul care a falimentat bugetul local.

Este clar că decenii întregi mulţi oameni au fost învăţaţi, sistematic, că reacţiile lor nu au nici o importanţă. "Câinii latră, caravana trece". Că politicienii nu pot fi controlaţi de forţa opiniei publice. Şi nici de instituţii sau de legi.

O parte dintre noi protestează. Alţii au fugit deja. Însă mulţi au renunţat complet. Acceptă totul. Justifică orice.

De aici senzaţia că se poate orice. Zilele trecute priveam, uluit, la "declaraţiile" unui ministru. Erau total incoerente. Omul părea lipsit de uzul raţiunii. În orice ţară, respectivul ar fi fost concediat imediat. La noi însă, nici publicul nu mai pare impresionat. Nici de faptul că un secretar de stat (!) a fost arestat pentru... şantaj.

Oamenii, mai ales din mediul rural, sunt învăţaţi că indiferent cum votează, vor fi conduşi tot de tovarăşii de la "judeţeană". Elevii realizează că indiferent cum învaţă, oricum toţi trec clasa. Şoferii, că indiferent unde parchează, Poliţia oricum nu are nici o reacţie.

România este precum o garnitură de metrou care s-a oprit în tunel pentru că s-a întrerupt curentul. Călătorii stau în întuneric, tăcuţi, cu sentimentul că oricum nu au ce face, rezolvarea nu este de resortul lor. O vreme stăm aşa, aşteptăm. Dincolo de un anumit moment însă va începe panica. Scapă cine poate!