Lumea fără PSD

Omul se învaţă cu orice! Pînă la un punct, este un exerciţiu util de adaptare. Dincolo de el, însă, se instalează tiranică starea de anormalitate, în cazul omului, pînă la totala dezumanizare. Experimentele de psihologie socială (Milgram Experiment, Yale, 1963; Zimbardo Stanford Prison Experiment, 1971; Zimbardo, The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil, 2007) au arătat convingător că nu avem control asupra aces-tui punct critic; cu alte cuvinte, nimic din interior, raţiune sau simţire, nu ne spune clar, fără dubiu, nu ne atrage atenţia ca o alarmă, cînd am trecut dincolo de el. Consecinţele sunt profunde, nu doar în plan etic, ci şi al acţiunii sociale. Ele ne ajută să înţelegem de ce în politica din România lucrurile sunt atît de greu de modificat... în bine, desigur! În rău, se duc singure... de la sine!

Una dintre consecinţele scufundării în procesul de adaptare la "orice", oricît, este aceea că pierdem măsura care ne-ar ajuta să înţelegem cît de repede cădem, cît de mult am căzut deja şi cît de periculos ne-am apropiat de prăpastie. Vă propun, astăzi, un experiment mental care, repetat ca un fel de gimnastică de întreţinere a imaginaţiei, măcar din cînd în cînd, ar putea să ne ajute să o recăpătăm... măsura, desigur! Să ne închipuim cum ar arăta lumea dacă răul la care suntem obligaţi să ne adaptăm şi ne tot adaptăm din decembrie 89 încoace ar înceta brusc să existe. De mîine. O să începem cu "clasa politică" şi structurile sale, în fruntea cărora stă ţanţoş, călare pe o treime din electoratul României PSD, aşa-zisul partid social-democrat. Să presupunem că, printr-un efect miraculos, cei trei-patru mii de "oameni de bază" care formează coloana vertebrală a acestui produs special al erei post-decembriste s-ar hotărî, de mîine, să-şi vadă de treburile şi agoniseala lor şi să uite de politică. Şi, ca să nu ne furăm singuri căciula, iar experimentul să fie cît de cît corect, să ne mai închipuim că acelaşi lucru îl vor face şi ceilalţi vreo mie-două de psd-işti care au migrat în etape pentru a construi alte psd-uri mai mici; mai întîi în PD, iar apoi în PNL, PC sau UNPR. Cum ar arăta lumea politică a României? Dumneavoastră ce vedeţi?

Eu văd, în primul rînd, golul care rămîne. Nu mai avem Guvern, Parlamentul nu îşi mai poate exercita atribuţiile, iar cele mai multe dintre adminis-traţiile locale sunt aduse în pragul închiderii! Va să zică, o să avem alegeri! Cu ce actori? Să presupunem că scena va fi ocupată de PNL-ul subţiat, un partid "civic" de suşă "bruxellesoid-europenistă", un partid civic de suşă localist-naţionalistă, două sau trei partide de factură regionalistă, plus UDMR; toate cam de acelaşi calibru electoral. Prima consecinţă este aceea că, pentru prima dată după decembrie 1989, am avea alegeri în care maşinăriile de partid influenţează doar superficial electoratul. Votul ar putea exprima mai degrabă opţiuni, spaţii de libertate, decît alinieri, constrîngeri politice. Desigur, electoratul PSD nu dispare şi nici nu iese din politică. Unde se vor duce aces-te voturi? Probabil că o parte nu se vor exprima niciodată. Există un electorat, 8 poate chiar 10% pentru care, "Dacă PSD nu e, nimic nu e"! Dar restul? În Moldova, ca şi în Transilvania, nu ar fi deloc exclus ca formaţiunile localist-regionaliste să acapareze cea mai mare parte a electoratului PSD. Una pes-te alta, am putea avea un parlament cu şase-şapte formaţiuni de pondere apropiată, ca reprezentare, fără pivot dominant şi cu o mulţime de coaliţii posibile pentru a obţine majoritatea necesară guvernării. O altă premieră absolută! Şi, nu este ultima. Electoratul din România ar fi confruntat cu alegeri într-un spectru ideologic în care tranşeea "dreapta-stînga" nu mai are putere de semnificaţie. Ei, trebuie să recunoşteţi că scena politică a României s-ar modifica... şi încă cum! Şi, consecinţele nu se opresc aici. Dintr-o dată, calitatea şi condiţia persoanelor împinse de partide spre nivelele superioare ale guvernării, membri în Guvern, vîrfurile administraţiei locale etc. ar deveni o componentă esenţială, determinantă pentru succesul şi credibilitatea electorală ulterioară a noilor formaţini politice. De la selecţia negativă de astăzi am trece fără etape intermediare la una pozitivă!

Cine crede că acest exerciţiu nu poa-te exista decît în închipuire, este rugat să arunce o privire asupra spectrului politic din Italia şi asupra a ceea ce s-a întîmplat acolo după dizolvarea, în două etape, a clasicei împărţiri dreapta-stînga, creştin-democraţi şi respectiv socialişti! Acolo, ca şi la noi, rolul determinant în distrugerea structurilor "clasice" ale politicii a fost încredinţat nu politicii, ci justiţiei, aruncată programatic în lupta împotriva corupţiei. Corupţia nici vorbă să dispară, în schimb spectrul politic şi-a modificat radical structura. Ar putea fi dus acelaşi experiment pînă la capăt şi în România? Iată un bun subiect pentru alte exerciţii de imaginaţie! Sau, poate, nu doar de imaginaţie, ci şi de inginerie socială.