Mă paşte o bănuială... albastră

De ce albastră şi nu neagră? Pentru că peisajul arată, astfel, mult mai colorat, iar albastru este culoarea speranţei. În al doilea rînd, este culoarea mea preferată. Şi, în sfîrşit, culoarea nici nu contează prea mult, importantă-i bănuiala. Care bănuială? Una despre criză. Să nu-mi spuneţi că nu ştiţi despre ce criză vorbesc, că nu vă cred! Criza asta, despre care toată lumea grăieşte cu atîta uşurinţă, cu atîta elocinţă, cu atît aplomb, cu atîta morgă, în sfîrşit, cu atîta incontinenţă, ca şi cînd toate mamele din lume s-ar fi pus de acord să nască numai experţi în predicţia, analiza şi managementul crizelor, fix la timp ca să beneficiem noi de expertiza lor, taman acum, cînd dădurăm cu toţii de hopul cel mare. De fapt, de aici a început totul, de la acest unison, pe cît de surprinzător, pe atît de compact. La o idee am intrat, însă, vorba lui Caragiale, cînd am băgat de seamă că politicienii, chiar dacă pe glasuri diferite, cîntă aceeaşi arie a crizei, mai precis şi mai cu sîrg decît îngînă dascălul Vasile liturghia, în strană! Ei, cum să nu intri la bănuieli?! Ziceţi şi dumneavoastră: unde, cînd, asupra cărui subiect şi de cîte ori i-aţi văzut pe politicieni, toţi, şi ai noştri şi de pe cele meleaguri, să fie de acord asupra celui mai mărut lucru!!! Niciodată, nicăieri! Ca prin minune, însă, de îndată ce pronunţă cineva cuvîntul magic, CRIZĂ, se aşază toţi la acelaşi numitor, mai cuminţi decît şirurile de fracţii care aşteaptă să fie adunate de "şcolerii" silitori ai claselor primare. Măi să fie, mi-am zis, atunci, aici nu-i lucru curat!

În ce constă criza? În faptul că, mulţumită ingeniozităţii şi mai ales datorită lăcomiei unora, respectiv prostiei altora, pe fluxurile sistemului financiar al lumii au început să circule banii amestecaţi cu aer (mai precis cu datorii), umflînd pînzele speculaţiilor şi ale tranzacţiilor de dragul creşterii artificiale a valorii bursiere a diferitelor "produse" ale indus-triei bancar-investiţionale şi de asigurări. Balonul s-a tot umflat, pînă cînd cineva, nu chiar oricine, Lehman în cazul de faţă, s-a trezit că-i împunge acul balonul şi-i face poc în faţă. De atunci, vreo opt mii de specialişti încearcă să pună în ordine hîrtiile celui mai mare faliment bancar din istoria modernă, să determine cine ce-i datorea-ză, cui şi cît. Operaţia, după estimările specialiştilor care lucrează la proiect, ar putea să dureze între şapte şi douăzeci de ani, iar costurile totale să treacă binişor de patru miliarde de dolari! Care-i soluţia?

Aici, m-a săgetat a doua oară vîrful ascuţit al bănuielii! La început, soluţiile păreau clare şi simple, au fost spuse la lumina zilei, ba chiar a reflectoarelor, în faţa comisiilor parlamentare ale Congresuluil American şi au purtat semnătura oficială a responsabililor Administraţiei Bush: toate băncile, instituţiile de creditare, ori care desfăşoară activităţi de tip bancar, să facă bine să-şi măture prin scripte, să dea de o parte "banii buni", de "aerul" care le-a umflat artificial aseturile, iar pentru că operaţia asta urma să dureze cam mult, iar golurile din safeurile bancare ar fi putut lăsa fără creditare bunătate de activităţi economice, cît se poate de productive, să injectăm nişte "bani de sprijin" în sistemul financiar. De unde să-i luăm? Păi, din buzunarul cetăţenilor, nu neapărat impozitînd generaţia asta, ci pe cele viitoare, adică făcînd nişte împrumuturi uriaşe de stat, pe termen lung, şi să cumpărăm cu ele "golurile" din marile bănci, ca să le curăţăm de aseturi toxice! Zis şi făcut! Ce să vezi, însă, drăcovenie! Criza nu numai că nu s-a dat bătută, ci dimpotrivă, a crescut într-o zi cît altădată într-un an, mai ceva ca Făt-Frumos, de parcă ar fi turnat cineva gaz peste vreascurile aprinse! De unde, pînă unde?

În sfîrşit, mai la urmă, mi s-a bătut rău de tot pleoapa stîngă, cînd au început tot felul de oameni serioşi cu paşaport american să strige-n gura mare că Evropa e de vină pentru că stau să se dărîme zidurile globalizării economico-finanaciare. Da, ea, care nu este în stare să se adune unul cu altul pentru ca să... mă-nţelegi cum vina vorba mea, să-şi pună rînduială în datoriile de stat ale unora ca grecii, irlandezii, spaniolii, italienii, franţujii, ori batavii, asta ca să nu mai zicem nimic de nemţi, ori de "trufaşii insulari" de dincolo de Canalul Mînecii! Aici e buba! Păi, parcă acum mai an criza fusese declanşată din şi de către America!, mi-a venit mie în gînd, dar se vede treaba că eram defazat, rău de tot! Ştiţi cum e: "Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la idee? Fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă". Aşa şi eu, ieri îmi făcusem deja programare la doctorul... ăla... de sticleţi la cap! Noroc că am apucat să citesc ştirea şi interviul dat de Christopher Sims şi Thomas Sargent, proaspeţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie! Ce credeţi că zic băieţii ăştia doi? Că mare brînză nu este de toată criza asta din Europa, iar soluţiile sunt la mintea cocoşului şi la îndemî-na oricui are suficientă minte să nu se înece la mal, ca rumînul acela pe care-i supărat nevoie mare baştanul de la Paris! Ce să facem, adică? Să ne facem şi noi Statele Unite ale Europei, să avem un singur guvern şi mai ales o singură bancă şi un singur minister de finanţe care să ne impoziteze pe toţi, de la Atlantic la Urali, pardon, deocamdată doar pînă la Prut! Păi, şi atunci, cu criza cum rămîne, ce-i cu toată tevatura asta? Bănuiala mea albastră este că totul este doar un simplu ecran de fum, sau dacă preferaţi unul de sunete şi luminii făcut de o profesională echipă de zgomote! De ce? Ca să ascundă de ochii lumii, adevăratul de dincolo de criză: războiul marilor centre de putere ale lumii e în toi, de data aceasta purtat nu cu rachete, tancuri şi infanterie, ci cu bani buni, bani fictivi, falimente de bănci, şi de state! De la economia de cazinou, lumea s-a mutat, cu arme şi bagaje, la Ruleta Marelui Cazinou al Puterii unde se va stabili, dintr-o singură învîrtitură a roţii, cine ia potul cel mare şi cine pleacă acasă mofluz. E mai ecologic, mai rapid şi mult mai distractiv!