Mărunţişuri educaţionale

"Ţara arde şi baba se piaptănă", zice cu obidă şi o anume încărcătură de sexism vorba românească, cu trimitere directă la neorînduială şi lipsă de logică în alegerea priorităţilor. Ţara este sub biciul nemilos al crizei, sub tăvălugul valurilor care mătură vieţi, avut şi destine; cine mai are timp de rezultatele la examenul de bacalaureat? Cu riscul de a înfrunta sarcasmul acestei replici, cred că asemenea "mărunţişuri" merită totuşi o atenţie specială şi o discuţie în spaţiul public. Subiectul nu ţine de un an şcolar sau altul, de performanţele locale ale profesorilor sau elevilor dintr-o şcoală sau alta, de "viziunea", interesele, inovaţiile legislative sau obiectivele politice propuse de un ministru sau altul, ci de ceea ce se întîmplă cu sub-sistemul social de care depinde, în cea mai mare măsură, succesul sau eşecul în istorie al unei naţiuni. Faptul că zestrea educaţională a generaţiilor şcolare se află în accentuată scădere, nu de ieri de azi, ci de cel puţin două decenii, este o certitudine. Iar a pune vina cînd pe capul profesorilor, cînd pe cel al elevilor, nu ajută şi nu clarifică nimic din complexitatea situaţiei. Ca şi în cazul multor altor aspecte ale schimbărilor sociale care au loc în Româ­nia, deteriorarea "infrastructurilor" nu pare un subiect presant pentru nicio guvernare, pentru nicio opoziţie, nici pentru entităţile gînditoare ale societăţii civile. Cînd ia apa un pod, da! De la Preşedinte şi Prim-minis­tru, pînă la ultima televiziune de bloc, toată lumea se află la faţa locului. Foarte bine! Problema este că nimeni nu pare preocupat, cel puţin în aceeaşi măsură, de viiturile care macină fundaţiile sistemului educaţional, nici să stabilească pragurile critice dincolo de care această degradare devine echivalentă cu moartea viitorului prin implozie cognitivă, nici să stabilească orizonturi de intervenţie şi algoritmi capabili să refacă singura "maşinărie socială" fără de care nicio naţiune nu poate produce bunăstare şi dezvoltare. Putem să facem planuri peste planuri de austeritate şi să le punem nu doar în spinarea acestei generaţii, ci şi a celei viitoare, că România tot nu se va vedea ieşită la mal, din lipsă de materie cenuşie eficientă. Nu în sensul că nu se vor mai naşte oameni cu capacităţi şi performanţe ridicate de învăţare, ori că învăţămîntul va produce doar rebuturi. Ceea ce trebuie înţeles este că pentru a avea un impact social stabil şi semnificativ, capabil să producă dezvoltare, trebuie să existe şi să se manifeste în activităţile sociale o masă critică de inteligenţă şi expertiză cognitiv-acţională. Nu e suficient să avem doar "descurcăreţi", nici măcar genii, ca să ieşim din necaz! De unde ar trebui să începem?

Desigur, de la evaluarea realistă a stării de fapt, de la măsurarea parametrilor sistemului, de la părăsirea clişeelor. De la recunoaşterea faptului că sunt probleme critice, care nu mai suferă amînare, în toate compartimentele: pregătirea, calitatea activităţii şi motivaţia pentru performanţă a corpului educaţional; eficienţa organizării instituţionale; calitatea interacţiunii profesor-elev, mai ales sub aspectul tehnologiilor de predare, de construire şi susţinere a motivaţiei pentru performanţă; zestrea cognitivă cu care noile generaţii intră în structurile şcolare; zestrea cognitivă, motivaţională şi atitudinală obţinută prin procesul şcolar, respectiv prin sisteme alternative; eficienţa cu care se materializează în cîmpul activităţilor sociale zestrea profesională dobîndită de fiecare nouă generaţie, de la gradul de absorbţie ocupaţională, la eficienţa utilizării ei. Învăţămîntul ar putea, desigur, să "producă" generaţii întregi, ba de tinichigii, ba de ospătari, ba de informaticieni, după cum "o cere piaţa", în loc de ingineri, jurişti, literaţi sau economişti; problema este că în ciuda utilităţii lor imediate, societatea iese în pagubă, întrucît eficienţa oricărei societăţi moderne depinde de adîncimea diviziunii sociale a muncii, adică de diversificarea, utilă social, a spectrului profesional-ocupaţional, după cum o ştim de la Durkheim încoace.

Şi pentru că toată lumea este preocupată de măsuri şi acţiuni practice, iată o propunere. Aşa cum avem un buget de stat, pe care instituţiile guvernării îl gestionează, sub autoritatea şi severitatea legii (măcar teoretic!), propun să construim şi un buget educaţional naţional. Nu e vorba însă de bani, ci de zestrea cognitivă a naţiunii. Am putea începe prin a face măcar un barometru al dinamicii zestrei educaţionale, de la an la an. Să stabilim ce tipuri de investiţii, acţiuni, politici, mijloace sunt necesare în fiecare dintre instituţiile care contribuie la crearea, fructificarea şi reproducerea/dezvoltarea zestrei educaţional-profesionale a României. Ca orice buget, el trebuie să prevadă măsuri pentru acoperirea necesarului, precum şi modalităţile utile de folosire a ceea ce s-a colectat. Cineva trebuie făcut răspunzător pentru gestiunea aces­tui buget. Ar putea fi un "minister al dezvoltării sociale". Nu, nu mă gîndesc la o altă structură guvernamentală care să fie degrabă umplută cu rudele, secretarele şi şoferii aleşilor neamului. Ar putea fi o iniţiativă non-guvernamentală, care să arate că în România avem nu doar o spoială de "societate civilă", ci şi oameni capabili să-şi dedice o parte din viaţă şi inteligenţă, fără speranţa unei recompense imediate, pentru a face ca istoria acestei naţiuni să fie scrisă nu doar după minţile politicienilor, îmbibate de aburii tari ai puterii, ci şi de sufletul celor care cred că a face ceva pentru ceilalţi nu este un act extremist de naivitate, ci o formă de rezistenţă umană, legitimă, împotriva asaltului prostiei şi a decăderii, la scară naţională.