Mult zgomot pentru nimic

Zgomotul este creat de torentul vorbelor încrucişate, acuzelor, contra-acuzelor, invectivelor şi altor elemente "stilistice" din discursul public, realizat în cadrul "campaniei electorale" pentru euro-parlamentare, pentru locale, pentru parlamentare, pentru prezidenţiale şi tot aşa înainte, că din 2008 o luăm din nou de la-nceput! Nimicul în jurul căruia este organizată toată această dezlănţuire de forţe se cheamă "reforma clasei politice". Un pariu pentru care Preşedintele s-a grăbit să-şi angajeze credibilitatea şi mandatul politic; o cerinţă sfios proclamată de aspiranţii la putere ai generaţiei de mijloc, care n-au curajul sau forţa să-i dea pur şi simplu la o parte pe mai vîrstnicii lor predecesori; un prilej serios de dat cu părerea pentru cetăţeanul nemulţumit de preţul gigacaloriei, de gropile din stradă, de mutra vecinului, de toate şi de orice; un foarte bun cal de bătaie pentru oricine este dornic să dea un nume insatisfacţiei stabile a oamenilor faţă de gestiunea guvernării şi de realitatea vieţii zilnice. Numele este însă fals, greşit, menit să ascundă, nu să pună degetul pe rană.

Să începem cu ceea ce susţin unii că ar vrea să reformeze: "clasa politică". Problema noastră, adică a societăţii româneşti, este că o clasă politică nu există. Dacă scrii pe o clădire Parlament şi dai drumul la uşi, să năvălească cine-apucă primul pe o listă de partid, nu se cheamă că aceea este o clasă politică! Este doar o mulţime de personaje, majoritatea dirijate de sforarii puterii, care stau sub protecţia penumbrei lungi a instituţiilor "cu greutate". De 17 ani, această aglomerare de indivizi se tot vînzoleşte, se tot adună şi se-mprăştie, se grupează şi se regrupează, generînd doar curenţi de aer greu mirositor şi, ici şi colo, grupuri stabile de interese, care se exprimă doar prin capacitatea de a acumula averi, căpuşînd statul şi diferitele sale fonduri. Atunci cînd nu ajung pe fotoliile parlamentare, ei umplu birourile guvernamentale şi ale administraţiei locale. Sunt, cu totul, vreo 50 de mii! Dintre ei, doar vreo 1.000 contează, iar jocurile le fac ceva mai puţin de 200. Puse într-un tabel, datele de identitate ale acestui conglomerat nu creionează niciun factor semnificativ de agregare socială. Sunt în marea majoritate bărbaţi, între 30 şi 60 de ani, au familii, domiciliul stabil în oraşe, studii medii şi superioare, inginereşti, economice, de drept sau umaniste, dispun de averi "mici şi mijlocii", iar cei mai mulţi au activat în instituţiile "vechii administraţii", a statului-partid. "Know-how"-ul acumulat, chiar dacă redus, primitiv şi non-performant şi mai ales reţelele de interdependenţe personale şi instituţionale pe care le alcătuiesc, este ceea ce i-a propulsat în prim plan politic şi după 1989. Puterea lor a crescut între timp şi este quasi discreţionară, azi, mai ales datorită faptului că justiţia a fost redusă la ineficienţă, iar orice altă formă independentă de control asupra administraţiei şi guvernării a fost abolită. Dacă au o trăsătură comună, aceea este încorporată în filosofia practică, de la care se reclamă: "Iau, că trebuie să dau şi fac ce vreau, că legea-i ca zăplazu pentru boi: doar ăia se opresc dinaintea lui!" Acest conglomerat, a cărui funcţie este esenţialmente administrativă, a cărui vocaţie şi finalitate de acţiune este aceea de a parazita instituţiile de guvernare, pentru a aduna averi, şi doar secundar, mai mult "ilustrativ", una politică, nu a rămas neschimbat sau impenetrabil. Urmînd cursul natural al vîrstelor sociale, el a încorporat deja o parte din reprezentanţii "noului val". A rămas neschimbată funcţia socială a grupului, cum statornice sunt comportamentele dominante, pe care noii veniţi le-au deprins ca o condiţie de acceptare şi de performanţă, de la "înaintaşi"!

Ce-ar putea să însemne "reformarea" acestei inexistente clase? Indiferent de sistemul electoral, compoziţia conglomeratului "administrativo-căpuşant" va fi foarte aproape, dacă nu identică, cu cea de azi. Nu se va schimba radical nici structura pe vîrstă, nici cea de gen, nici cea profesională, ori ocupaţională, nici media IQ-ului şi nici tipurile de afaceri în care aceste persoane sunt implicate. Cît despre "structura morală", vorba cuiva, poate dacă aducem "omuleţi verzi" de pe Marte, că, atîta vreme cît sînt "de-ai noştri", slabă speranţă. Societatea românească, ca de altfel nicio altă societate, nu este împărţită între "buni-frumoşi-morali" şi "răi-urîţi-imorali", unde prin viciul sistemului electoral numai cei din urmă ajung să gestioneze guvernarea. Ceea ce s-ar putea schimba, dacă cineva ar fi interesat să schimbe, ar fi statutul acestor persoane în raport cu legea, cu pregătirea aplicată pentru administraţie şi cu cercurile de putere, care se formează, natural, într-o societate, în jurul nucleelor de capital/activităţi economic(e) şi politic(e), atunci cînd acestea nu fuzionează. Un asemenea proces a fost teoretic început atunci cînd o mînă de lunatici şi visători s-au apucat să dezbată, să proiecteze şi să legifereze statutul "funcţionarului public" care, într-o generaţie, ar fi trebuit să clădească o nouă "clasă administrativă", profesionalizată, relativ stabilă şi independentă faţă de influenţele directe, distorsionante, ale puterii politice şi ale celei financiar-economice. "Sforarii" au avut, însă, grijă să nu le încurce nimeni iţele, aşa că ceea ce a rămas bun din proiectul iniţial nu se aplică, iar ceea ce nu s-a reglementat se face după bunul plac şi interesul de moment al fiecărei guvernări. La nevoie, fiecare schimbă legea de cîteva ori într-un mandat!

Piesa în care suntem chemaţi să facem figuraţie, încă o dată, are un script pentru scenă şi altul pentru culise. Niciunul nu vizează, însă, schimbarea socială de care România are nevoie.