Nimic nou pe frontul crizei

Una dintre ciudăţeniile discuţiilor, de la noi, despre criza economică prăvălită peste tranziţia noastră, mai eternă decît eternitatea, este chiar înţelesul termenului de criză, cu care se operează. Discursul public creează iluzia că toată povestea se reduce la faptul că în loc de N-miliarde investiţii străine trebuie să ne mulţumim doar cu N minus M; că după 6-8% creşterea anuală a PIB-ului, trebuie să mai înghiţim şi cîteva semestre de creştere negativă, după care ne pregătim să scoatem iară capul peste zero; că în loc de Y cheltuieli bugetare trebuie să ne mulţumim doar cu Y minus Z, şi că în loc de 2-3% şomaj o să trebuiască să ne obişnuim cu 9-10%.

În sfârşit, că populaţia şi cea mai mare parte a clienţilor de ieri ai băncilor care, nici nu apucau să completeze cererea de credit că se şi trezeau cu banii în cont, vor trebui să se mulţumească cu mult mai puţin şi la salariu şi la pensie şi la creditul personal şi la mai toate cele de care depinde viaţa la un standard de civilizaţie minim, pentru secolul şi partea de lume în care trăim. Cu alte cuvinte, că totul se reduce la a mai tăia din raţia de caşcaval la care tocmai ne obişnuisem să ne întindem.

Realitatea economică şi cea socială din spatele ei arată însă cu totul alt tablou. Unul în care, pentru început, nu se vede o singură criză, ci cel puţin trei, ale căror consecinţe se întretaie şi se potenţează reciproc. Mai în glumă, mai în serios, se poate spune că marea criză financiară şi unele dintre consecinţele sale pentru economiile ţărilor dezvoltate ne-au făcut, deocamdată, mai mult bine, decît rău. Răul cel mare, pentru noi, a fost contractarea pieţelor europene spre care se îndreaptă marea majoritate a exporturile Româ-niei şi reducerea fluxurilor de capital străin. Dar, pierderile trebuie puse în balanţă cu salvatoarea scădere a risipei de resurse creată de creditarea consumului populaţiei şi a importurilor, mult dincolo de limitele credibile ale posibilităţilor de plată, ori ale capacităţii de rambursare; reducerea drastică a credităţii sectorului imobiliar, principalul contributor la falsul boom economic al României ultimilor zece ani; scăderea masivă a cheltuielilor cu importurile şi, mai ales, finanţarea deficitului bugetar şi a celui de cont curent prin împrumuturi provenind de la instituţiile europene şi FMI. Principala criză economică a României nu este cea creată de consecinţele crizei financiare globale, ci aceea creată de contraperformanţele manageriale, din sectorul de stat şi privat, de politicile guvernamentale haotice în materie de cheltuieli publice şi investiţii, de lipsa totală de viziune cu privire la condiţiile de sustenabilitate ale creşterii economice artificiale şi contra-productive pe termen lung, pe care am înregistrat-o, cîţiva ani la rînd, de degradarea şi sub-sub-dezvoltarea infrastructurilor strategice necesare performanţei economice, de la cele de transport, pînă la cele informatice. Adevărul este că România şi-a săpat singură groapa în care acum se adînceşte. În sfîrşit, a treia criză este generată de consecinţele introduse în sistem de incapacitatea de gestiune a primelor două crize, de către cei aleşi sau desemnaţi să se ocupe de administrarea treburilor publice, începînd cu instituţiile guvernamentale şi terminînd cu ultimul dintre consiliile locale ale primăriilor. Pînă şi în ziua de azi, Guvernul încearcă, în modul cel mai ridicol cu putinţă, să ne convingă că legea pensiilor şi legea salariilor, dimpreună cu reducerea personalului bugetar sunt măsurile care vor scoate România din criză. Două sunt consecinţele, uşor de întrevăzut la orizont, ale stării de fapt în care se găseşte România şi ale miopiei de care suferă politicile guvernamentale. Dintr-o criză economică, care a presat pînă acum şi a lărgit deficitul de cont curent, România se îndreaptă spre o criză de finanţare atît a datoriei externe, cît şi a costurilor curente de funcţionare ale economiei şi ale administraţiei sale. Guvernul plăteşte salarii şi pensii pe credit, de ani buni, e un fapt! Pînă cînd va mai găsi resurse de îndatorare? Care va fi costul îndatorării publice, să zicem, peste 5 ani, dacă el s-a triplat în doar cîţiva ani? Ideea că aceste datorii vor putea fi rostogolite la nesfîrşit, sau pe un timp îndelungat, este mai degrabă o dorinţă-speranţă, decît o rezultantă a unui calcul la rece al dinamicii disponibilităţilor de finanţare la nivel internaţional. Cît despre exemplele care arată că încercarea de a permanetiza un asemenea comportament al guvernării poate fi tăiată din rădăcină de creditorii externi, nu trebuie să mergem prea mult înapoi în istorie pentru a le regăsi în cazul Argentinei, al Braziliei şi al unora dintre ţările Asiei de Sud Est etc. Nu există niciun motiv să credem că nu ni se poate întîmpla şi nouă! Dimpotrivă!

Frontul crizei se lărgeşte, este sigur. Dar, mai îngrijorător decît acest lucru este evidenţa faptului că înţelegerea şi gestiunea crizelor cu care ne confruntăm se află mai departe de responsabilii guvernării decît Polul Sud de Polul Nord.