Noi şi Uniunea Europeană

Dacă nu am vedea cu ochii noştri, nu ne-ar veni să credem! După ce Gunter Verheugen, oficialul Comisiei Europene însărcinat cu extinderea, şi-a petrecut trei zile din viaţă în frumoasa noastră ţară, întîlnindu-se cu Preşedintele, Premierul, comisiile şi comitetele ministeriale, plus vreo două judeţe şi o televiziune, ai fi zis că măcar Guvernul României ştie pe ce lume se află în privinţa integrării. Ţi-ai găsit! Nici nu dă bine colţul Verheugen, că ne trezim în plină atmosferă caragialiană: Ministrul Industriilor şi unul din secretarii săi de stat anunţă triumfal încheierea dosarului de negociere Energia, în timp ce Negociatorul şef, tot ministru şi domnia sa, le cere public celor doi să se trezească la realitate! Negocierile nu s-au încheiatat!

Unde ne aflăm, aşadar?

Finalizarea negocierilor de integrare, care ar trebui să aibă loc pînă la sfîrşitul acestui an, pentru a prinde termenul 2007, se află într-o zonă critică. Cele mai dificile dosare sunt de rezolvat abia acum, la spartul tîrgului. Temele reprezintă o hartă grăitoare a structurilor esenţiale pentru funcţionarea societăţii româneşti în plan economic, administrativ şi al justiţiei.

Partea economică a negocierii priveşte, la rîndul ei, trei aspecte critice:

1. cele patru libertăţi fundamentale: bunuri, servicii, capital şi persoane - nucleul economiei integrate a Uniunii Europene,

2. mediul economic - concurenţă, legea companiilor, uniune vamală, control financiar, finanţe buget, taxe şi uniunea monetară

3. politici economice - agricultură, industrie, pescuit etc

În prima categorie, România mai are de negociat dosarul liberei circulaţii a serviciilor. De ce este acesta mai dificil? Dacă ne uităm la faptul că aproximativ jumătate din PIB-ul nostru se realizează în servicii, atunci explicaţia devine evidentă. Efectele liberalizării 100%, odată cu integrarea, vor veni de aici. Şi nu există prea multe motive de linişte. Cele mai multe din servicii la noi nu sunt nici mai bune şi nici mai ieftine decît în Europa. Cînd românul le va putea cumpăra cu acelaşi preţ de pe piaţa comună, sau chiar puţin mai scumpe, dar de calitate, celebra creştere economică cu care ne tot scoate ochii guvernul se va risipi ca fumul în vînt! Cu toate consecinţele de rigoare pe şomaj, consum intern, buget etc.

La legislaţia privind mediul economic, buturuga mică se cheamă Competiţie. România are dificultăţi să adope legislaţia europeană care reglementează competiţia economică pentru un motiv foarte simplu. Ea are în continuare o economiei de stat de tip socialist, adică subvenţionată, din care se hrănesc de mizerie cîteva milioane de oameni care mai au un loc de muncă şi pe spinarea căreia fac afaceri grase o mînă de potentaţi ai puterii care au căpuşat întreprinderile şi circuitul lor economic! Cum să ucizi o asemenea vacă numai bună de muls electoral, care pe deasupra dă pentru "cei aleşi" un lapte gros, de-l tai cu cuţitul!

În domeniul politicilor sectoriale, cuiul lui Pepelea se cheamă energia. De ce? Simplu! Pentru că sectorul energetic, sector de bază al economiei socialiste, nu ştie să funcţioneze altfel decît subvenţionat, aşa cum o face de la înfiinţare şi pînă azi. Dacă-i tai subvenţiile, trebuie să creşti preţurile, ceea ce antrenează creşterea preţurilor la alţi producători, ceea ce în cele din urmă înseamnă falimentul celei mai mară părţi a economiei. De ce nu se restructurează sectorul energetic de 15 ani încoace, pentru a putea produce la preţuri rezonabile, care să asigure creşterea economiei şi nu prăbuşirea ei? Pentru că orice restructurare economică serioasă ar mătura o pletoră uriaşă de "beneficiari" ai unor salarii grase şi vile de protocol, plus niscai surse de căpuşe şi venituri grase în conturile personale ale unor foşti directori şi directori generali care se cheamă azi manageri.

Pe ansamblu, dosarele problemă şi dificultăţile acceptării de către România a legislaţiei europene în domeniul economic ţin de interesele directe şi opoziţia aceloraşi grupuri care au ţinut reforma-n loc de 15 ani şi care prelungesc cît pot de mult tranziţia noastră prin mocirla sărăciei, respectiv tranziţia lor către statutul de "baroni cu conturi personale de nivel european"!

În afara sferei economice cel mai semnificativ punct nevralgic al negocierii este capitolul "Justiţie şi Interne." Aici, nici măcar Verheugen n-a putut să fie prea optimist. Rezistenţa din interior a sistemului juridic la schimbare, plus presiunile uriaşe ale sistemului politic de a-l ţine în situaţia de unealtă a puterii, fac mai dificilă adoptarea legilor şi a procedurilor europene decît schimbarea întregii structuri economice a României! Partenerii noştri europeni au găsit o modalitate foarte eficientă de a pune degetul pe rană. Corupţia şi ineficienţa luptei împotriva ei joacă rolul unei substanţe de contrast. Un soi de turnesol care-ţi arată cît se poate de colorat dacă s-a schimbat sau nu ceva în compoziţie! Ori la noi, nu s-a schimbat decît prea puţin şi nici nu există prea multă tragere de inimă pentru o abordare radicală a problemelor.

Cu toate aceste dosare grele pe cap, pe ce se bazează speranţa că negocierile se vor încheia totuşi în acest an?

Pe două lucruri: Decizia istorică de a integra România a fost de mult luată de actuala echipă responsabilă politic de gestiunea Uniunii Europene. O uriaşă inerţie instituţională lucrează în favoarea noastră. Acum, la încheierea mandatului, doar un şir de evenimente de natură catastrofică ar mai putea să schimbe rezultatul final, care va fi apartenenţa noastră la UE.

În al doilea rînd pe o concluzie simplă, la care Europa a ajuns în privinţa noastră şi altora din aceeaşi categorie: cu cît integrarea nominală va avea loc mai repede, cu atît mai mult vor creşte şansele pentru ca restructurările necesare să aibă loc.