Noul Cod civil - un instrument de echilibru şi previzibilitate

Dacă ne-am raporta strict la întinderea noului Cod Civil şi la numărul de legi înlocuite de acesta, intrarea lui în vigoare la 1 octombrie ar putea fi percepută ca un şoc. Sfera de interes a noului Cod acoperă atât de multe domenii ale interacţiunii sociale (din afara raporturilor de putere), încât justiţiabilul ar putea uşor avea impresia pierderii punctului de sprijin. Dacă luăm însă în considerare conţinutul Codului, realitatea socială pe care acesta o va modela nu este substanţial diferită de realitatea socială deja existentă la data adoptării lui. Noul Cod Civil nu este o rupere abruptă cu trecutul, ci îşi are rădăcinile în el.

Păstrând piloni fun-damentali (pe care uneori îi limitează, cum e cazul cu libertatea contractuală, sau proprietatea, iar alteori îi potenţează, cum se întâmplă cu protecţia terţilor de bună credinţă şi încrederea în registrele publice), noul Cod este cons-truit pe şablonul vechiului Cod Civil, însă ţinând cont de ex-perienţa socială şi de transformările conceptuale ale ultimilor 150 de ani (care nu sunt limitate la spaţiul românesc). Este expresia unei evoluţii (iar nu a unei revoluţii) culturale.

În unele cazuri, noutatea constă numai în faptul că norma este în sfârşit scrisă: regulile referitoare la excepţia de neexecutare, dreptul de retenţie sau îmbogăţirea fără justă cauză erau dinainte acceptate, astăzi sunt şi formalizate. În alte cazuri, elementul de noutate este mai pronunţat, fie că este vorba de reglementarea cu titlu general a unei activităţi cum este administrarea bunurilor altuia, de o reglementare specială cum este cea a scrisorii de garanţie bancară (ca instrument autonom de garantare) sau chiar de o instituţie absolut nouă în spaţiul juridic românesc cum este fiducia.

Dincolo de aspectul inovator, însă, Codul pune capăt unor controverse teoretice (care nu au fost lipsite de consecinţe în practică), ceea ce ar trebui să contribuie la realizarea dezideratului de previzibilitate a legii. Soluţiile la probleme precum posibilitatea unui coproprietar de a exercita singur acţiunea în revendicare, imprescriptibilitatea invocării mijloacelor de apărare (inclusiv a nulităţii relative şi a compensării), încheierea automată a contractului ca urmare a execitării opţiunii de către beneficiarul acesteia sau legalitatea încheierii unei vânzări cu pact de răs-cumpărare nu vor mai sta sub semnul incertitudinii.

Pentru fiecare instituţie juridică, scopul Codului este aşezarea raporturilor dintre destinatarii legii într-un mod "fair", echilibrat şi acceptabil pentru societate. În aprecierea conduitei părţilor, sunt avute în vedere criterii precum practicile deja stabilite între ele, uzanţele, obiceiul locului sau pur şi simplu "împrejurările". Sunt încurajate şi protejate buna credinţă, rezonabilitatea, proporţionalitatea reacţiei, seriozitatea, diligenţa, şi se sancţionea-ză ceea ce este excesiv, nerezonabil, abuziv, contrar bunei credinţe, fraudulos, doloziv sau izvorât din indiferenţă. Necesitatea aplicării acestor concepte morale înfrânge voinţa părţilor: obligaţia de bună credinţă nu poate fi înlăturată prin contract; debitorul nu se poate pune la adăpostul unei clauze de nerăspundere dacă acţionează în mod intenţionat sau indiferent la prejudiciul creditorului; acordul părţilor nu are puterea de a da eficienţă unei clauze penale excesive.

Echilibrul pare să stea şi la baza relaţiilor dintre creditori şi debitori, Codul căutând să asigure o justă protecţie a intereselor legitime ale fiecărei părţi. Pe de o parte, creditorii se bucură de măsuri suplimentare de protecţie precum simplificarea formalităţilor de punere în întârziere, extinderea cazurilor în care prescripţia se consideră întreruptă sau suspendată, eliminarea necesităţii solicitării autorizării instanţei pentru a executa pe cheltuiala debitorului o obligaţie de a face, reglementarea expresă a posibilităţii de a solicita acordarea prejudiciului constând în pierderea unei şanse, extinderea cazurilor în care un contract poate fi pus direct în executare (contractul de locaţiune constituie titlu executoriu pentru plata chiriei, în anumite condiţii, şi dacă este încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată), reglementarea dreptului de a recupera de la debitor cheltuielile rezonabile efectuate în vederea limitării prejudiciului, simplificarea condiţiilor de luare a unor măsuri de conservare a creanţei (cum ar fi contestarea actelor frauduloase ale debitorului), agravarea răspunderii debitorului de rea credinţă sau reglementarea expresă a consecinţelor culpei grave (creditorul având dreptul să ignore o eventuală clauză de neresponsabilitate şi de a recupera nu numai prejudiciile previzibile la data încheierii contractului, dar şi pe cele imprevizibile).

Pe de altă parte, Codul răspunde şi unor interese considerate legitime ale debitorilor, reglementând posibilitatea de punere în întârziere a creditorului care refuză plata sau posibilitatea de a solicita instanţei adaptarea contractului în cazul în care executarea devine, din circumstanţe independente, excesiv de oneroasă (teoria impreviziunii). Se impune condiţia enumerării cazurilor de neexecutare pentru ca pactele comisorii să îşi producă efectul de rezoluţiune a contractului, iar încălcarea obligaţiilor nu poate duce la rezoluţiune decât dacă este substanţială sau (în cazul contractelor cu executare succesivă) repetată. Formalizând o soluţie intuitivă, Codul a reglementat expres şi faptul că, la stabilirea prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare, se va ţine seama şi de reducerea unor cheltuieli sau evitarea unor pierderi de către creditor.

În acest proces de echilibrare, este extins într-o anumită măsură şi rolul instanţei, care nu se rezumă la a constata o situaţie de fapt, a o încadra corect juridic şi a aplica norma din Codul Civil incidentă. Instanţa arbitrează conflicte între părţi, înlătură impedimente din calea realizării intereselor lor legitime, sancţionează excesul şi abuzul de drept. În acest scop, Codul recunoaşte instanţei, în anumite situaţii, puteri generale de apreciere şi de intervenţie, cum ar fi puterea de a cenzura o clauză penală pe care instanţa o consideră excesivă (tot Codul trasează însă şi limita acestei puteri: clauza penală excesivă nu poate fi redusă la o valoare mai mică decât însăşi valoarea obligaţiei).

Instanţa adaptează contracte (în cazul impreviziunii), completează voinţa părţilor sau suplineşte voinţa unei părţi. În contractele în care părţile au prevăzut determinarea ulterioară a preţului, dar nu au reuşit să îl determine, instanţa poate proceda la o asemenea determinare. Instanţa poate suplini voinţa părţii la un antecontract care refuză să încheie contractul, voinţa unui coproprietar care se opune în mod abuziv încheierii unui act de administrare indis-pensabil pentru menţinerea utilităţii sau valorii bunului, voinţa constructorului de rea credinţă pe terenul altuia în cazul în care proprietarul optează pentru obligarea constructorului la achiziţionarea terenului. Mai mult, dacă părţile s-au înţeles asupra elementelor esenţiale ale unui contract, instanţa poate stabili elementele secundare ale acestuia.

La o privire de ansamblu, dincolo de confuzia pe care o va provoca iniţial adaptarea la noua reglementare, intrarea în vigoare a noului Cod Civil ar trebui să aibă un efect pozitiv asupra mediului de afaceri şi a circuitului economic în general, mai ales prin prisma contribuţiei la previzibilitatea aplicării legii (prin înlăturarea unor controverse şi soluţionarea unor întrebări relevante) şi a modului de distribuire a res-ponsabilităţilor între participanţi - echilibrat şi conform unor reguli intuitive.