O victorie mare cît o înfrîngere

O recentă emisiune, pe un post de televiziune, îşi propunea să descifreze răspunsul cel mai plauzibil la întrebarea tranşantă: "Mai are sau nu mai are vreun viitor politic Adrian Năstase?". Trei cunoscuţi oameni de presă s-au pronunţat, încă din debutul dezbaterii, cu destul scepticism, opiniile lor fiind convergente în a considera chestiunea legată prin excelenţă de acordul pe care Ion Ilies-cu şi-l va da sau nu pentru ca în noul Statut al PSD să apară funcţia de preşedinte executiv. În varianta afirmativă, Năstase ar rămîne în continuare un personaj vizibil pe scena politică, subordonat în toate lui Iliescu. În ipoteza în care, din contră, Iliescu va considera că e suficient un singur cap în fruntea partidului, adică EL, şi că e timpul să se descotorosească de cel care a dovedit un supărător apetit pentru independenţă, soarta lui Năstase nu va fi alta decît să se îndrepte cu paşi de neoprit spre anonimat şi expiere politică. Biroul Executiv al PSD, ulterior emisiunii tv, a validat configuraţia cu preşedinte executiv în organigramă şi ca atare, în afara eventualităţii unui complot ale cărui semnale azi încă nu le percepem, s-ar putea spune că Năstase a trecut cu bine peste cruciala încercare, iar viitorul ar fi de partea lui.

Nu împărtăşesc punctul ăsta de vedere şi cred că victoria de azi a lui Năstase, de care unii apreciază că ar avea toate motivele să se bucure, valorează exact cît o înfrîngere. O înfrîngere care perpetuează pe termen nelimitat subordonarea lui faţă de Iliescu şi care amînă la calende naşterea autenticului om politic Adrian Năstase.

E practic imposibil ca cineva să conteste tăria şi abilitatea cu care Năstase a suportat timp de zece ani de zile proximitatea lui Iliescu. De la data asaltului ortacilor lui Miron Cozma împotriva Guvernului Roman şi scindarea FSN pînă la instalarea lui Năstase în fruntea partidului şi a Guvernului PDSR, nimeni nu poate invoca o situaţie în care acesta să fi îndrăznit, cu voce tare, o opinie, un gest măcar care să se distingă şi cu un semiton de poziţia afirmată anterior de omnipotentul Ilies-cu. Avîndu-l în faţă şi cunos-cîndu-l astăzi atît de bine pe Năstase, fără să trecem nici o clipă peste procesul de devenire consumat pe parcursul anilor, nu este greu de loc să ne imaginăm forţa cu care trebuie să fi strîns din dinţi şi să-şi fi ţinut gura în numeroasele ocazii în care, cu siguranţă, a gîndit complet altfel decît cel în umbra căruia aşteaptă. Răsplata mult rîvnită nu a întîrziat să-i fie acordată, o dată cu reinstalarea lui Iliescu la Cotroceni, în 2000. Decompensarea care s-a produs din acest moment în comportamentul lui Năstase, libertatea pe care şi-a luat-o cu de la sine putere şi "războiul de independenţă" în care s-a angajat, public, cu Iliescu nu numai că păreau normale, dar erau chiar şi obligatorii pentru un om cu ambiţiile, dar şi cu valenţele lui. Înfrîngerea în cursa prezidenţială, cu largul sprijin al lui Iliescu, şi trecerea PSD pe băncile Opoziţiei, cu aceleaşi merite ale lui Iliescu (votul pentru Guvernul Tăriceanu spunea atît de mult) l-au adus pe Năstase la podea, în situaţia de a fi numărat. Fireşte că în orice situaţie complicată, cel aflat în dificultate are la dispoziţie două opţiuni: să-şi păstreze încrederea în ideea pentru care luptă şi, implicit, în propria-i şansă şi să se bată mai departe, sau să abandoneze lupta şi să se lase la cheremul mărinimiei celui pe care îl înfruntase, pînă cu o clipă înainte. Năstase a preferat cea de-a doua variantă. Cu o prudenţă care exprimă stînjenitor complexul de inferioritate pe care îl are neştirbit în faţa lui Iliescu, el nu a ezitat să declare că nu va candida niciodată împotriva acestuia, toate "pregătirile" pentru plenara Biroului Executiv, implicit pentru Congresul PSD, transformîndu-se într-un şir infinit de diligenţe pentru obţinerea unui Statut care să-i asigure locul rîvnit, în vîrful partidului.

Pentru oricine a urmărit cele întîmplate, nu ar fi o dificultate să înşire o lungă listă cu vinovaţiile pe care Năstase şi le-a asumat acceptînd, fără o luptă dusă pînă în ultima clipă a Congresului, soluţia supremaţiei în continuare a lui Iliescu. Poziţia a 2-a pe o asemenea ipotetică cronică înregistrează, cred, felul în care au fost abandonaţi cei care, renunţînd la orice măsură de protecţie, şi-au exprimat cu voce tare incompatibilitatea fermă cu Iliescu. (Manifestul liderilor de organizaţii întruniţi la Timişoara reprezenta un aliniament de pe care se putea angaja orice luptă.) Dar, cu siguranţă, vinovăţia nr. 1 pe care Năstase a comis-o în modul cel mai impardonabil îl vizează pe el însuşi. Pe cel care era astăzi dator să demonstreze că disputa lui cu Iliescu nu a fost răbufnirea unor capricii, a unor orgolii proprii unui dom" Goe politic, ci exprimă răspicat divorţul lui cu modul de a gîndi şi de a face politică marca "Ion Iliescu". E posibil ca Năstase să fi cîştigat sau să fi pierdut bătălia şi, implicit, orice funcţie de conducere în partid. Dar, şi într-un caz şi altul, ar fi dovedit celor dispuşi să creadă în el că are statură şi forţa unui conducător încrezător în steaua lui şi că nimic nu-l mai leagă de anacronicul personaj care, fatalmente, va rămîne pînă la capăt Ion Iliescu. Acesta mi s-ar fi părut sensul cel mai atractiv al victoriei la care era timpul să aspire şi care ar fi marcat ziua de naştere a adevăratului om politic Adrian Năstase.

Ceea ce s-a întîmplat la discuţiile despre statut şi probabil va fi confirmat la congres, arată că PSD a făcut o alegere decisivă: aceea de a rămîne un partid anchilozat. În vechile mentalităţi marca Iliescu. Pe de altă parte, limitarea la doi ani a mandatului preşedintelui arunca în derizoriu chestiunea scindării partidului. Una e să aştepţi patru ani şansa de a ajunge în fruntea bucatelor şi alta numai doi. Pînă şi cei mai nerăbdători vor şti să se înfrîneze şi să aştepte în mod constructiv. Adică trăgînd sfori şi continuînd să-şi umple buzunarele.

Dacă Iliescu are destule motive să nu îşi lăţească zîmbetul, nici Năstase nu stă prea bine. În cea mai optimistă dintre variante va fi obligat să stea în umbra marelui său părinte minimum doi ani. Alegerea sa ca vicepreşedinte face parte din înţelegerea cu Iliescu. O înţelegere impusă doar de necesităţile momentului, mai exact de perspectiva anticipatelor. Durata armistiţiului depinde de aces-tea.