PLASAMENTE ALTERNATIVE Ion Dumitriu şi noi, urmaşii

Există multe familii formate din creatori de artă plastică. E şi firesc, ca orice alţi oameni, şi plas­ticienii se întâlnesc la şcoală sau în cadrul desfăşurării acestei meserii şi chiar ajung să se căsătorească. Iar copiii lor, trăind în acest mediu, e firesc ori să încerce orice altceva radical diferit, ori să meargă pe acelaşi drum, să se manifeste în acelaşi domeniu minunat în care s-au născut, îl cunosc din interior, le este familiar de-a dreptul. Şi nouă ne place, de ce nu şi lor. Dacă ar fi fost vreo sinecură, vreo funcţie publică bănoasă sau doar aducătoare de venituri suplimentare nedeclarate, atunci prezenţa consorţilor sau a copiilor ar fi fost nepotism. Dar în zilele noastre nici soţul nu îţi mai este rudă, ci doar afin, iar punerea copiilor în pâine se numeşte promovarea tineretului pe linie de partid ce îţi atârnă la degetul mic.

Promovarea propriilor copii pe linie de muncă plastică este normală, o chestie de opţiune personală. Creatorii de artă fină încă au o imagine nedreaptă în societatea românească. Puţini oameni din afara artei şi-ar îndemna copiii să facă pictură sau sculptură. Alte domenii plastice sunt de neînţeles. Nici măcar gloria nu îi îmbunează pe părinţii virtualilor viitori artişti, iar banii sunt mereu exageraţi. În extrem, decât să facă ei lucrări valoroase pe care să se chinuiască să le vândă, mai bine să le vândă pe ale altora. Marii artişti care ar fi putut să fie sunt, de obicei, cei mai buni curatori, promotori sau critici de artă. S-au mânjit cu culori şi au sufletul deschis spre artă.

Nu vom elabora liste de familii sau dinastii de artişti, ar fi incompletă oricum şi ar isca amintiri tris­te, poate chiar dureroase. Importantă este perceperea artei, a creatorilor ei, a celor care i se dedică cu familie şi generaţii cu tot.

O artistă aparte, şi plastică şi muzicală, Alexandrina Hristov, a mărturisit de multe ori că a crescut într-un mediu artistic aşa că, în aces­te zile, susţine, la Sala Brâncuşi a Palatului Parlamentului, cum intri, sala din dreapta, o simeză de pictură alcătuită împreună cu tatăl său. Titlul este cât se poate de potrivit - "Tata şi fata", cu motto "Fata tatei, tatăl fetei". Un gen ludic prin excelenţă, pictura Alexandrinei Hristov este plină de sensibilitate şi muzicalitate. Deşi nu avem nicio informaţie care să ne justifice, ne gândim că s-ar putea ca în următoarea expoziţie, tatăl să devină bunic, odată cu participarea fiicei Alexandrinei, doar cu 19 ani mai mică decât mama sa.

La târgul de carte care se desfăşoară în aceste zile s-a lansat un volum cu titlul "Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi Elveţia". Autoarea se numeşte Sanda Budiş, un nume care nu ne spune prea multe. Dar dacă aflăm că fiica se numeşte Sandra Pralong, actual candidat de renume mondial, fost consilier al preşedintelui Emil Constantines­cu pentru românii de tot felul din afara graniţei, inclusiv cei din Basarabia, precum Alexandrina Hristov, ong-ist activ, implicat în toate cele, ne confuzăm mai rău. Mama scrie despre fată, dar ce-i cu tata? Şi ce au toate acestea cu Elveţia? Să se fi terminat imaginaţia şi am rămas cu aceeaşi găselniţă - tata, mama şi cu fata.

Tata şi fiul este povestea de la Galeria Dialog. Ion Dumitriu este un pictor de mare talent şi profunzime, grăbit să ne părăsească acum un deceniu şi jumătate, lăsându-ne mulţi prieteni, mai ales literaţi, şi pe fiul său, Radu George Dumitriu, un bun prieten al memoriei sale. Aici vine şi exemplul pozitiv a ceea ce trebuia să fie. Cu toţii, prietenii artistului, au făcut o fundaţie şi multe eforturi pentru re-amintirea şi mai ales cunoaşterea acestui pictor şi a artei sale. Sunt multe ideile şi iniţiativele acestei fundaţii şi a celor ce o reprezintă cu caldă apropiere. Expoziţia deschisă recent la Primăria Sectorului 2, la "Onţanu" sau, mai cunoscut, la "Ruxandra Garofeanu", după numele celor ce sus­ţin povestea de artă şi simeze de acolo, este tocmai o astfel de manifestare, în care urmaşii, neartişti, au grijă de opera marelui lor prieten şi rudă, o pun în lumină, poate chiar şi în valoare, cu mijloace normale, adică moderne.

Pictorul s-a născut la Galaţi, odată cu primăvara, şi a trăit 55 de ani, până în 1998. A studiat artele plastice şi fine la Bucureşti, le-a predat apoi copiilor. Este cunoscut pentru subiectele pe care le-a abordat, în adevărate cicluri analitice. Sunt cunoscute căpiţele de fân, case în arcuiri de deal, garduri, unelte ca de la muzeul satului, portrete ale capetelor de grindă, cu frumoase trăsături de cercuri căpătate de lemn în ani. Timp de două decenii a făcut pelerinajul la Poiana Mărului, împreună cu alţi apostoli ai percepţiei directe, ai contemplaţiei plastice, ai analizei cromatice. Se spun multe şi toate frumoase despre momentul reprezentat de acest loc în arta noastră. Ar fi bine să le redescoperim şi să le apreciem. Asta ar presupune, însă, o introspecţie de care nu ştiu dacă mai suntem în stare.

Fundaţia Ion Dumitriu are site, are informaţii, documentare, are planuri, rezonate, de prezentare, pe marile sale cicluri tematice, a operei lui Ion Dumitriu. Cu gândul ajung şi la fundaţia care îl omagiază pe Florin Niculiu, cu efortul nepoatelor sale şi premii anuale pentru câte un tânăr artist. O galerie amintea, până de curând, de Constantin Piliuţă, sclipitorul nostru maestru. A cedat în lupta cu criza, dar moştenirea sa artistică este pro­movată, programatic, de Galeria Rotelco.

În Bucureşti, o şcoa­lă generală se numeşte Ion Dumitriu şi este vorba chiar de pictor, nu este vreo potrivire de nume. În licitaţii, Ion Dumitriu era inexistent, dar în ultimul timp a început să apară, timid, dar cu piese tari. Două picturi de excepţie din seria "Capetelor de grindă", cele cu numărul II şi VI, s-au vândut recent cu 1.400, respectiv 1.000 de euro, mia de euro fiind preţul de pornire pentru amândouă. La o altă casă de licitaţii, un desen cu o ureche, nu de lemn, de Ion Dumitriu a fost vândut, recent, chiar după încheierea şedinţei, cu 200 de euro.